„Luați și serviți…!” Spune aceste cuvinte cu umilință și speranță în glas. Folosește verbul „a servi” cu totul și cu totul impropriu, își dă, parcă, importanță că e „citit”, „cultivat”, iată, cuvîntul ăsta nu-l spune oricine…, mai ales la el, în sat. He, he, pe vremuri a lucrat, cîteva luni, într-o cîrciumă, și acolo a învățat cuvîntul ăsta. „Luați și serviți…!”, așa spunea el, după ce-l „instruise” șeful ăl mare, întinzînd halba cu bere ori farfuria cu mititei… Și i-a rămas în sînge expresia, chiar dacă, mulți ani de zile, ca și acum, nu mai „servește” la cîrciumă, ci face linguri și le vinde în piață sau pe unde apucă. De fapt, meseria asta o făcea și taică-su, și bunică-su, iar el, cînd lucra la restaurant, știa că o va face și el, pentru că era o „treabă de familie”, era convins de asta și, așa, convins, a plecat de la cîrciumă și s-a apucat, mai întîi, împreună cu taică-su și, după moartea bătrînului, a continuat singur… Așa că și acum, cînd are aproape optzeci de ani, vine la Bacău, de la el, din satul acela din comuna Secuieni, vine, deci, cu traista plină de linguri și linguroaie din lemn și le vinde tîrgoveților. Astăzi, și-a ocupat un loc chiar aici, în partea sudică a pieții, le-a întins pe un țol și spune – de, cuvinte învățate de demult – „luați și serviți!” De parcă ar fi halbele acelea cu bere sau mititeii aceia mîncați cu poftă pe vremea cînd era tînăr și îi dădea mîna… Lingura – cinci mii de lei. Linguroiul – zece mii. Obiecte care, multora dintre cei prezenți, le amintește de anii cînd erau copii și mîncau cu lingurile astea borșul de fasole albă îndoit cu urzici și leuștean și mămăliguța fierbinte de le frigeu cerul gurii… Și ce bună mai era mîncarea asta…! Unul dintre cei care cumpără cinci linguri îmi șoptește: „În capătul celălalt al pieții se vînd cu zece mii bucata… Omul ăsta cere numai cinci mii…” Cumpăr și eu două linguri și, cînd îi dau banii, deodată, fără veste, omul ăsta mic de statură, cu o mînă bandajată, că și-a tăiat-o cînd își făcea meseria, îmi sărută dreapta. Nici n-am avut timp să-mi dau seama de intenția lui, că m-am și trezit pupat pe mînă… „Ce faci, omule…, poți să-mi fii tată…! Ș, uite, sînt preot…? „Pari un om bun… Și de asta…” Am plecat tare rușinat și n-aș mai vrea să dau ochii cu el… Am mai apucat să-l aud pe un băietan care l-a întrebat, mai stai, bade Ioane, că pleacă, acuși, cursa de 12? Da, mi-am zis, omul ăsta de la țară ne crede boieri, e obișnuit cu vremurile cînd era copil. Mi-ai pupat mîna, bădie Ioane, și te rog să mă ierți că n-am tras-o la timp, că nu merit așa ceva, mai degrabă matale ai merita… Iar dacă te voi reîntîlni, fii convins, îți voi întoarce gestul… (Eugen VERMAN)
Lasă un răspuns