REPORTER ÎN PIAȚĂ Cașul de oaie

A apărut cașul de oaie și asta înseamnă pentru mine ceva care e greu să fie spus în cuvinte. Mai întîi o să vă zic ce simt eu în fața acestui „munte” alb, imaculat, aflat în galantarele pieții din Bacău: o imensă bucurie. Chiar în zilele din urmă am fost într-o regiune din țară unde nu se vorbește decît de caș la butoi, adică sărat. Să mă ierte Dumnezeu, dar mie nu-mi place! Eu sînt de-aici, din această parte de Moldovă și am mîncat caș proaspăt de cînd mă știu, frămîntat, cu puțină sare și cu mămăligă fierbinte, încît îmi frigea cerul gurii și țipam de bucurie. Închipuiți-vă undeva, într-un sat dinspre Cetatea Neamțului, pe un cîmp pe care un țăran, rudă apropiată, cosea iarba înaltă, într-o zi de iunie tîrziu, pe la prînz, mămăliga făcută la ceaun și brînza tocmai frămîntată, grasă, uleioasă aproape în bătaia soarelui fierbinte și, ceva mai tîrziu, apa de izvor… Doamne, o fi ceva mai bun pe lumea asta…? Știu, tot n-am spus totul! Cuvintele sînt de prisos, sînt seci… Viața cea adevărată e altceva… Și-mi mai amintesc de anii Foametei, imediat după Război, venea bunica de la țară și aducea caș și o trăistuță cu mălai… Raiul, domnilor, Raiul…! Asta simt eu la vederea cușmei acesteia uriașe de caș și, chiar dacă țăranii cer, acum, la vremea asta, 90.000 de lei pe kilogram, tot voi cumpăra o jumate, așa, de poftă, frămîntat, cu sare și mămăligă fierbinte… Dar asta, după Postul Mare…

Da, a început vremea cașului de oaie. Vecinul Cristea cumpără în fiecare vară – nu acum, ci prin iunie – iulie, cînd e cel mai gras -, cumpără, zic, mai mult de zece kile și-l frămîntă și-l face „salamuri”, adică îl îndeasă în pungi lungi, de polietilenă, bătut bine, cum fac țăranii, la putină, și-l pune în frigider, sus, în congelator. Iar iarna îl mănîncă cu mămăligă fierbinte… De fapt, așa fac și eu, de ani buni… (Eugen VERMAN)