… Asta îmi amintește de strada mea și de casele și de livezile care erau la vremea aceea. Și, între toate acestea, cele patru cizmării. Exact ca în „Douăsprezece scaune”, de celebrii Ilf și Petrov, numai că pe strada mea nu erau ateliere de sicrie, ci de reparat încălțăminte, ai fi zis că vecinii mei se nășteau, se încălțau, pingeluiau, apoi, toată viața, ghetele, după care plecau… Domnul Ion Mărgărit era cel mai bun, așa se zicea. De aceea, atelierul lui era plin de bocanci și pantofi aduși pentru pingeluit, pus blacheuri ori potcoave… Și celelalte ateliere – ale fraților Samargesco, Barasi și Frangopol – nu duceau lipsă de comenzi, dar atelierul domnului Mărgărit era altceva. Larg, o odaie întreagă din „față”, cu verandă și firmă uriașă, scrisă în albastru, cu rafturi pe care erau expuse ghetele și pantofii și chiar mingile de cauciuc, atelierul te îmbia, parcă, și intrai și, uneori, nu zăboveai prea mult dacă erai prieten cu patronul, care era și meseriașul, domnule Ionel, pune-mi, domnule, o potcoavă la bocancii ăștia, că i-a luat băiatul cel mare la săniuș și n-am cu ce mă mai duce la fabrică, și domnul Ionel te lăsa să te descalți și se făcea că nu-ți vede ciorapii, din lînă, roși și murdari și puturoși, și-ți punea potcoavele… Ei, cum să nu-mi amintesc toate astea – sînt vreo șase decenii de atunci -, acum cînd, iată, chiar aici, în zona Pieții centrale din Bacău, am descoperit un atelier de încălțăminte! L-am descoperit „la propriu”, e pitit, aș zice, chiar sub scara asta de bloc, te miri cum de aici, în acest spațiu atît de modest, poate exista un atelier de reparații încălțăminte și un lucrător care face toată treaba asta. Și, totuși, există… Aflu că, de mai mult de un an de zile, omul acesta, care se numește Lucaci Nicolae și are aproape cincizeci de ani, a investit în paravanul de sticlă și și-a încropit, ca să-i spun așa, propria afacere. Omul e de meserie cizmar, a învățat să facă și să repare pantofi și ghete cu mulți ani în urmă, „eram copil, venisem din satul meu, Costel, din comuna Săucești, și am găsit, la Casa Modei, care ținea de Cooperativa Progresul, oameni buni care m-au învățat meseria de cizmar…” Așa îmi spune Nicolae Lucaci și adaugă că nu se plînge de clienți, „sînt mulți oameni nevoiași, care nu-și pot permite să-și cumpere totul de nou și apelează la serviciile mele…”, și nu se sfiește să fie nostalgic: „Domnule, ce pantofi se mai făceau, înainte, la Timișoara, la București, la Cluj, la Bacău…, aveam fabrici, nu glumă…, acum au dispărut și aducem porcăriile astea de pe la turci sau nu știu de pe unde, ăștia nu-s pantofi de calitate…, e bătaie de joc, domnule…”. În ce mă privește, îl ascult și gîndurile îmi zboară cu mulți, tare mulți ani în urmă, cînd, pe strada mea… (Eugen VERMAN)
Lasă un răspuns