Dom’ Costică, amicul meu de vreo douăzeci de ani – îl cunosc de pe vremea cînd muncea la „Avioane”, ca lăcătuș mecanic – , și-a schimbat profesia, dacă pot spune așa, transformîndu-se în comerciant de verdețuri și sacoșe. Verdețurile sînt aduse din propria gospodărie, dom’ Costică locuind într-un cartier mărginaș al Bacăului și avînd, la casa părintească, unde locuiește împreună cu mama sa, un teren de vreo cinci sute de metri pătrați pe care-l cultivă cu profesionalism, conștiinciozitate și interese comerciale, iar sacoșele sînt procurate pe diferite căi, de la diverși furnizori din diverse zone ale țării. Acestea din urmă, adică sacoșele, sînt din material plastic și din rafie colorată portocaliu sau bleu deschis, și de diverse dimensiuni. Primăvara, vara și toamna, pînă la începutul iernii, vine la piață împreună cu bătrîna sa mamă. O femeie cît un pion de șah, gîrbovită de ani, dar al naibii de ațoasă. Amîndoi vînd morcov, țelină, ceapă, salată verde, ridichi, hațmățui, păstîrnac, pătrunjel, în general rădăcinoase care merg bine în orice anotimp al anului.
La vremea aceasta, cînd stocul de produse de grădină e epuizat de multișor, dom’ Costică nu mai vine cu mama sa, vine de unul singur, și comercializează sacoșele de care vă vorbeam. Și-a însușit statutul său de „piețar” sută la sută. Din omul acela liniștit, docil, introvertit care era pe vremea cînd era salariat la URA, s-a zămislit un autentic comerciant: ferm în ce privește prețurile, intransigent cu concurența care mișună la tot pasul și la toate mesele din piață, arogant față de noii sosiți în meserie, bănuitor în toate ocaziile în care apar inși prin preajmă, neînduplecat în eventualele negocieri. Pe măsură, „și-a croit” și burtă, o burtă ce-și țuguie rotunjimea ceva mai sus de brăcinari. Și-a schimbat pînă și glasul: acum gros, baritonal, puțin gîjîit. Cu acest glas și cu fața roșie ca o sfeclă m-a întîmpinat zilele trecute pe un ger de minus douăzeci de grade: „Îl vezi? – îmi arată el un ins slăbănog, dîrdîind de frig, aflat în apropierea mesei sale de lucru. Și-a mutat marfa lîngă mine numai de-al dracului. Ăștia n-au nici un pic de educație, nici un pic de bun simț. Dau peste oameni cu marfa lor și-i iau pîinea de la gură cu rînjetul pe buze”. Mă uit la insul respectiv. Și acela adusese tot sacoșe la vînzare și-și ocupase locul chiar în celălalt colț al mesei la care amicul meu muncește de cîțiva ani. „Așa-i în piață – zic și eu – ca să-l liniștesc. Oameni și oameni”. „Da, ai dreptate, așa-s ăștia din piață, îs în stare să-și înfulece concurența fără nici cea mai mică părere de rău. Niște sadici, așa-s ăștia!” „Niște sadici – îl aprob. N-au pic de respect față de cei mai bătrîni. Ca-n piață!” „Las’ că mă duc eu la dom’ director și-l reclam. Nu vrei să-mi ții puțin locul…?” La auzul acestei invitații am dat din cap a „negație”, iar dom’ Costică a plecat fulgerîndu-mă din ochi și lăsînd totul în seama concurenței. (Eugen VERMAN)
Lasă un răspuns