REPORTER ÎN PIAȚĂ Gaura covrigului

Prin martie anul acesta l-am întîlnit în piață pe Aurel Gh. El locuiește undeva în zona „Partizanul” dar, am aflat, vine în fiecare dimineață sau, uneori, la două zile și se aprovizionează, cum mi-a zis el, cu covrigi de la magazinul de „sub scară”. „Îs foarte buni covrigii ăștia de o mie de lei bucata. Puțin crocanți, dar proaspeți tot timpul, tot să mănînci. Eu altceva nu mănînc dimineața, sînt buni și ca regim alimentar, șefa, doamna Toia, mă cunoaște și-mi alege ea să nu fie cu sare. Și mai e ceva: la pensia mea mă împac de minune cu covrigii ăștia” – a ținut să-mi spună omul acesta trecut de 65 de ani, pe care-l cunosc de pe vremea cînd lucra la „Partizanul”. De atunci nu l-am mai văzut. Eu am plecat din oraș, cu treburi, vreo jumătate de an, dar, uitasem să vă spun, după aceea, timp de vreo lună, m-am obișnuit și eu cu covrigii aceia de o mie de lei, într-adevăr buni și convenabili ca preț. Tot cumpărînd, am observat că nu eram singurul, unii clienți, mai ales bărbații și femeile care muncesc în zona pieții centrale a Bacăului ca vînzători pe la tarabe sau aiurea cumpărau nu unul, doi sau trei covrigi, ci mult mai mulți, încît, dacă „întîrziai”, adio acest produs, că nu mai era de găsit. Am revenit prin septembrie și, amintindu-mi de o obișnuință pe care o lăsasem, ce-i drept, în stare de început, dar era obișnuință, m-am și repezit la magazin după covrigi. M-am mirat cînd i-am găit cu prețul de 1.500, dar mi-am zis că, oricum, inflația e inflație, pensia, între timp, a mai crescut cu valoarea a vreo cinci pîini, deci merită. Cum m-am reîntîlnit cu amicul Aurel Gh. tot în pragul magazinului, cu doi covrigi în mînă, mi-am spus că nici el nu-și uitase obișnuința, s-au scumpit, mi-a zis, nu mai cumpăr patru, am redus porția la jumătate, dar îs buni, așa mi-a zis, apoi am trecut la alte probleme, am discutat despre ce vor americanii în Irak, despre fotbal și ne-am despărțit. Și iată că zilele trecute, cînd am intrat după covrigi și am constatat că pîinea s-a făcut opt mii, iar covrigii mei și ai amicului meu două mii am scăzut și eu porția, vorba lui Aurel, la două bucăți în vreme ce amicul meu, pe care l-am reîntîlnit cu o zi mai tîrziu, s-a lăsat de „sportul” ăsta, cum mi-a spus fără a-și putea ascunde nemulțumirea. Măcar dacă i-ar face cu gaura mai mare, a continuat el zîmbind amar și m-a lăsat în fața magazinului fără să-mi spună ceva. (Eugen VERMAN)