Tocmai cînd mă apropii de el cască de să mă-nghită! Observă și el acest lucru, dar continuă. Nu-și poate pune mîna la gură. În mîna stîngă are o traistă cît el de mare, iar în mîna dreaptă ține vreo trei legăturele de mărar. „Ce faci, măi băiete, vrei să mă înghiți?!…” Gluma mea nu îl surprinde. Dimpotrivă, rîde cu gura pînă la urechi… E cît un degetar de mare și așa, cu ochii albaștri, fața pistruiată și părul – blond, ciufulit, parcă-i Morcoveață. „Măi Morcoveață, cîți ani ai?”. Răspunde imediat, fără ezitări: „Nouă ani și-s în clasa a treia, la mine, la Fundu’ lui Bogdan…”. Îl mai întreb la ce oră s-a sculat de dimineață, și el îmi spune prompt: „La cinci!”: Accentuează ora, ca să trag concluzia că-i un băiat de ispravă.
Într-adevăr, e cel mai mare din cei cinci copii ai unuia Buhnilă, părinții l-au trimes dimineață – ca de fiecare dată, duminica – să vîndă „legume”. Așa a denumit el mărarul: legumă. Cere cinci mii pe trei legături, preț bun dacă mă gîndesc la faptul că ceva mai încolo, tot aici, în piață, legătura se vinde cu cinci mii… Și-i mai spun: „După cum arăți, aș jura că înveți bine, dacă nu foarte bine!…” El zîmbește și ochișorii aceia albaștri îi strălucesc: „Da, cred că învăț bine!”
Claudiu – căci așa îl cheamă, e copil sărman. Părinții lui, oameni tineri, trăiesc din bucata de pămînt pe care o au și din banii primiți de la stat drept alocație pentru copii. E cel mai mare și n-are mai mult de 9 ani. Pentru el, a se trezi la cinci dimineață e o obișnuință, nu face nazuri și nici n-are timp să se mai „întindă” în țoale cîteva minute. Dimineață nu a mîncat nimic și așa a plecat, cu ochii încă lipiți de somn. Îl privesc și-mi spun că băiatul acesta nu va trece peste cuvîntul părinților, că va ști ce-i munca și cum se cîștigă, cu trudă, banul. Și-i doresc să crească mare și să ajungă cineva… (Eugen VERMAN)
Lasă un răspuns