„Maică, tare am mai muncit la viața mea!… Am fost numai la cîmp, țărancă, maică, am secerat, am cosit, că bărbatul mi-a murit tare de tînăr, am încărat căruțe cu iarbă și am făcut și șapte copii. Dar nimic nu-i mai greu decît anii ăștia mulți pe care i-am adunat. Îs 86, maică, și abia îi mai port! Uite, dă-mi zece mii și-ți dau tot ce am adus: pătrunjel, leuștean și șase legături cu salată verde. Numai zece mii, să scap de ele și să mă duc acasă, că nu mai pot de picioare. Știi, la bătrînețe te lasă picioarele…”. M-a oprit și mi-a zis toate astea și eu i-am dat nu zece mii, ci douăzeci, și am mai stat, preț de cîteva minute, de vorbă. Zice c-o cheamă Casandra și că-i din Mărgineni, stă nu departe de șosea, a ajuns la piață c-a îndemnat-o o vecină mult mai tînără, ea nu prea obișnuiește să vină și să vîndă la piață, abia-i ajunge pentru ea și ce mai dă la copii și la nepoți și strănepoți, dar acum a venit, totuși, și abia așteaptă să vină vecina, și să plece, că ea, vecina, o ajută să urce în autobuz, că singură nu s-ar descurca. E tare neagră femeia, bătută de soare, și mîinile i-s numai noduri, mîini mari, bătătorite, muncite la cîmp și acasă. Poartă o broboadă neagră pe cap, broboadă groasă, din lînă, deși e cald, e început de iunie, chiar dacă cerul e închis, dar, zice, așa poartă babele la ea în sat… „Marfa” pe care a adus-o la piață e de pe cele vreo patru straturi din ogradă, ea le-a muncit, că băieții îs plecați care-ncotro, e greu, maică în țara asta a noastră, am ajuns slugi în cele țări străine, asta am ajuns, și-i tremură glasul cînd spune vorbele astea grele, eu, continuă ea, n-o să mai apuc, dacă vor veni și zile senine, dar măcar copiii ăștia să apuce și să stea în țară, că avem pămînturi bune și mănoase, dar munca să fie răsplătită!… Iată că apare vecina – o țărancă mult mai tînără – și bătrîna pleacă lăsîndu-mă cu gîndurile mele în timp ce o privesc, jucărie a pămîntului și a cerului, aplecată mult în față, purtîndu-și, cu greu, povara vîrstei și a necazurilor… (Eugen VERMAN)
Lasă un răspuns