REPORTER ÎN PIAȚĂ Timpul care fuge

În „Colțul pensionarilor” din Piața centrală a orașului meu – spațiu aflat undeva, la etajul acestei mari unități comerciale a urbei – doi inși tocmai s-au întîlnit și-și strîng mîinile. Nu s-au mai văzut de ieri și abia au așteptat să se întîlnească. La vîrsta lor și un ceas pare mult, d-apoi atîtea…! „Spune-mi – zice unul dintre ei – la cine să merg, de cine să mă rog să mai oprească Timpul! Pe zi ce trece sînt tot mai alarmat de viteza lui. Azi e luni și nici nu apuci să-ți revii și vine sîmbăta…”. „Ți se pare – îl oprește, încercînd să-l domolească măcar pentru o clipă, celălalt; acesta, se vede, ceva mai tînăr, dar tot pensionar. Timpul trece imperturbabil, nici nu încetinește și nici nu se grăbește! Noi, oamenii, trăim cu impresia că trece mai repede pentru că, iată, îmbătrînim…”. „Păi uite-te și tu în piața asta…! Ca ieri, agricultorii din Matca, județul Galați, aduceau, în piața noastră primele cantități de salată verde. Acum, nici nu știu cînd s-a întîmplat, au apărut fragii. Salata verde a cam dispărut, deși mai vin, din părțile noastre și chiar de la marginea orașului, cu mănunchiuri de salată, dar au apărut roșiile, castraveții, nu mai zic de cireșe și, iată, fragii…”. „Așa-i în fiecare an… De cînd mă știu așa a fost, și înaintea mea și așa va fi și după mine. Nimic nou sub soare” – filosofează cel mai tînăr…

… Da, timpul fuge! Și, de cîtăva vreme, cel care semnează această rubrică constată că Piața înregistrează, poate cel mai „cinstit”, această curgere a timpului, această curgere, de fapt, în cerc, a timpului. Piața e un univers, un spectacol, un barometru nu doar al traiului nostru de zi cu zi, al meselor noastre „tridimensionale”. Cunosc oameni – cum sînt, ca să dau cîteva nume, soții Macovei, Cornel Șova, soții Popa, aceștia producători și comercianți, dar și cum e vechiul meu prieten Ilie Gîtu, funcționar aici – pentru care Piața înseamnă o „rotire” a anotimpurilor cît se poate de palpabilă, face parte din ființa lor, trecerea timpului fiind pentru ei și bucurie și tristețe!…

Da, mai e puțin și va veni toamna. O nouă toamnă, pe care o vreau bogată și lăsați-mă să nu gîndesc mai departe…. (Eugen VERMAN)