REPORTER ÎN PIAȚĂ Un Moș cu un cocoș

Mic, gîrbov și abia trăgîndu-și piciorul stîng, bătrînul duce în spate coșcogea traistă. Se opintește ducînd-o, pentru că, la nici doi pași făcuți, din traista asta jegoasă ceva uriaș se mișcă în zvîcnituri puternice, lovindu-l pe moșneag în coaste. Se aude și ceva ca un gîfîit și, atunci cînd, transpirat tot, moșul își coboară cu greutate traista din spate și cînd o desface, îmi dau seama că făptura care gîfîia și dădea bătrînului ghionturi era un cocoș. Dar un cocoș adevărat. Ca din poveste. Picioare lungi, zdravene, pinteni mari și ascuțiți, trup viguros, falnic, penaj de un roșu închis, dar strălucitor, „îngălbenit” spre gît și cap, creastă de „rege”, cioc de vultur. Nici nu l-a scos bine moșul din traistă, cînd vietatea asta al naibii de frumoasă a slobozit un cucurigu, crezînd, probabil, că-i miezul nopții sau că în jurul lui se află numai găini tinere și dolofane. Nu era nici miezul nopții și în preajma lui nu se aflau nici găinușele pe care, bietul, neștiind ce-l așteaptă, le-a lăsat neconsolate în ograda moșului din Parava. Că așa mi-a zis, că-i din Parava, și că numele lui e de „slugă”, adică Ion. Mi-a mai zis că cere pe cocoș 250.000, că are nevoie de bani să-și cumpere știe el ce. Cînd a auzit de preț, o femeie din preajmă a luat cocoșul în mînă, mai bine zis a încercat să-l ia, pentru că vietatea a simțit ea ce a simțit și odată s-a opintit și drept în mijlocul pieții a ajuns. Atunci, cu toții, ne-am repezit și, în cele din urmă, l-a prins unul din gardienii care fac de pază aici, în piața centrală, și care l-a îndemnat pe bătrîn să plece în Piața Nord, că aici a nimerit greșit, nu se mai vînd de vreun an de zile păsări vii. „Da’ dacă tot am ajuns aici, lasă-mă să-l dau. Îs bătrîn și nici nu știu unde-i piața aceea”, s-a rugat moșul. Și cum tocmai un ins mare, cu burtă, brunet, luase cocșul în mînă și a scos din buzunar și i-a plătit moșului cît ceruse, nimeni n-a mai zis nimic. Numai cocoșul, nedîndu-și seama ce-l așteaptă, a mai ținut să scoată un cucurigu strident, cîntec de lebădă pe care noi, cei de față, l-am înțeles, pizmuindu-l, totodată, pe cel ce ducea subsuoară un borș de zile mari. (Eugen Verman)