• suprafețele forestiere retrocedabile nu depășesc 15% din totalul pădurilor • în unele zone copacii au fost rași pe suprafețele restituite
Imediat după decembrie 1989, o primă mișcare a conducerii acelor timpuri a fost să înceapă operațiunile de retrocedare a proprietăților confiscate de statul socialist. Printre primele acte normative emise de guvernul de atunci a fost Legea 18/1990, cunoscută sub numele generic de Legea Fondului funciar. În primă fază, în acest act normativ au fost incluse și restituiri de păduri către foștii proprietari. În timp, s-a văzut că retrocedarea făcută după ureche nu numai că rezolvă prea puțin din doleanțele solicitanților, dar și generează mari conflicte. Procesele care au la bază conflictele pe tema proprietății au sufocat instanțele de judecată, iar certurile și chiar crimele pentru pămînt au devenit ceva obișnuit. Pădurile n-au făcut excepție de la aceste frămîntări. Mai mult, zbaterea pentru obținerea terenurilor forestiere continuă și astăzi și este departe de a se fi încheiat.
Pădurile, cerute pentru a fi tăiate
La început, retrocedările au devenit o reală nebunie. Toată lumea cerea înapoi terenuri agricole, pășuni, păduri, clădiri, fabrici și tot ce vrei și ce nu vrei. Dar chiar și entuziasmul de după evenimentele din ’89 a fost temperat de dificultățile apărute pe parcursul acțiunii de restituire. În numeroase cazuri terenurile erau solicitate de mai mulți proprietari, lipseau actele doveditoare, se schimbase structura lor etc. Ulterior, s-a făcut o separare a actelor normative care reglau retrocedările, pentru că spețele erau complet diferite. În plus, Legea Fondului funciar își arăta toate viciile. Așa se face că restituirea pădurilor a fost separată de cea a terenurilor agricole, iar bunurile imobile au rămas să facă obiectul altor reglementări.
Motivațiile celor care cer înapoi pădurile sînt acceptabile pînă la un punct, după care totul devine o patimă mai greu de înțeles. Surprinzător, dar de multe ori demersurile făcute de proprietarii vechilor suprafețe agricole sau forestiere au o bază sentimentală și ceva mai puțin pragmatică. Este vorba, poate, și de iubirea țăranului român pentru pămînt. Cei tineri nu înțeleg înverșunarea cu care un bătrîn de 70-80 de ani se zbate să obțină un teren pe care aproape sigur nu-l va mai putea folosi prea mulți ani. Dacă stai de vorbă cu oamenii respectiv, începi să pricepi cîte ceva. „Tata și-a dat piciorul în primul război ca să aibă pămînt și pădure. Nu renunț eu la ele”, spune Ion Zafiu, unul din cei care vrea înapoi pădure pe Valea Muntelui. Poziția lui este similară în alte sute și mii de cazuri.
Dar retrocedarea suprafețelor forestiere nu rezolvă problemele pe care le impun acestea. Dincolo de sentimente, mai intervine și pragmatismul valorificării lemnului. Dar consecințele au fost dezastruoase. Dovadă în acest sens stau coastele golașe care străjuie șoseaua ce străbate Valea Muntelui. Acolo, aplicarea legilor de restituire a avut drept consecință raderea de hectare întregi de pădure, mai ales la modul ilegal. Urmările nu sînt greu de prevăzut și, de altfel, ele au și apărut. Pe zonele respective orice ploaie mai puternică aduce cu sine viituri torențiale de pe coaste și an de an țăranii din Brusturoasa, Agăș, Asău și alte locuri înregistrează pagube în gospodării și la culturi.
Legea 18, cel mai controversat act normativ la retrocedarea pădurilor
Legea nr. 18 din 18 februarie 1991 este binecunoscută sub numele de Legea fondului funciar. Aici a fost prima definire legală de după ’89 a terenurilor cu destinație forestieră:” terenurile împădurite sau cele care servesc nevoilor de cultură, producție ori administrare silvică, terenurile destinate împăduririlor și cele neproductive – stîncării, abrupturi, bolovănișuri, rîpe, ravene, torenți – dacă sînt cuprinse în amenajamentele silvice”. A fost însă și actul normativ care a pus cele mai mari probleme. Formulările au fost relativ ambigui, așa că solicitanții s-au încăierat cu autoritățile care au trebuit să facă punerea în posesie. Așa se face că operațiunea nu este finalizată nici acum, la 12 ani de la emiterea legii. Este adevărat și faptul că legea a fost modificată de mai multe ori, ba la un moment dat multitudinea amendamentelor a impus republicarea ei. Cu toate acestea, ea tot are chichițe și nu rezolvă decît în parte cererile solicitanților de păduri. Pe de altă parte, o vină în nefinalizarea retrocedării în domeniul forestier o au și comisiile locale. În unele comune, acestea nu și-au făcut treaba. Cauzele au fost fie indiferența, fie orgoliile locale, fie interesele, fie altele. Cert este că Legea 18 ar fi trebuit finalizată, dar asta nu s-a întîmplat încă. Pînă și primarii au ajuns să se sature de acest aspect al activității lor. Chiar dacă unii au mai ținut pe loc lucrurile, alții vor ca totul să se termine odată. „Abia aștept să finalizăm punerile în posesie, bune-rele, așa cum sînt. Pădurile au creat multe necazuri și sînt convins că ne vor mai face probleme. Dar măcar nu mai am toată ziua pe cap oamenii care vor să-și ia terenurile astea înapoi”, spune cu năduf primarul comunei Asău, Constantin Rădulescu, care are în parohie suprafețe mari de pădure.
Anul și actul normativ
Actele normative legate de retrocedarea pădurilor au suferit numeroase modificări. După ce a fost inițial republicată, Legea fondului funciar a fost iar amendată prin Legea 169. Ulterior, a apărut o ordonanță și apoi Legea 400/2002. Acesta din urmă dă mari bătăi de cap silvicultorilor. „Aici trebuie făcută o balanță asupra terenurilor care trebuie retrocedate. Noi nu putem da pur și simplu ce se cere. În unele cazuri, cum este la Agăș, o parte din păduri sînt în administrarea noastră, dar altă parte sînt la Primărie, deci ne împărțim sarcinile”, spune inginerul Brăiescu. Numai că lucrările mai presupun și balanțe între terenurile agricole și cele împădurite. Cert este că pînă acum, la Legea 18 și Legea 10 au revenit proprietarilor cam 24.000 de hectare de pădure. Cîte din acestea mai există, este greu de spus. Pe Legea 400 se vor retroceda în zona Agăș cam 15.000 de hectare, iar în alte ocoale silvice, încă aproximativ 9.000 de ha. Rezultă că din cele 247.000 de ha, puțin peste 20% se dau foștilor proprietari. Cîte vor mai rămîne pe viitor, se va vedea. (Gabriela PASCU)
Lasă un răspuns