Onoare și patrie
Ștefan cel Mare și Sfînt – ostașul
Despre momentul 25 octombrie 1944 și semnificațiile lui a simțit
îndemnul de a ne scrie și cititorul nostru Corneliu Cristea, din
municipiul Onești. O viziune inedită despre oștirea română și marii
săi eroi: „Evenimentul acesta atît de important pentru poporul
român ne poartă pe toți, dar mai ales pe moldovenii din așezările
trotușene, la domnitorul Ștefan cel Mare și Sfînt, eroul național,
cavalerul străinătății, personajul de legendă, diplomatul și ostașul
deopotrivă de iscusit, personalitatea care a impresionat prin tăria de
caracter, cucerind aprecieri fără precedent în inimile urmașilor,
inclusiv în ale unor adversari; ostașul care și-a pus biruințele nu atît
pe seama agerimii minții sale, ci, cu smerenie, pe ale voinței lui
Dumnezeu, care i-a stat mereu în ajutor. M-am gîndit că Ziua
Armatei Române ar putea fi și a acestui militar vestit”. Prezentăm,
în cele ce urmează, consemnările și aprecierile corespondentului
nostru despre viteazul ostaș-domnitor:
Frămîntatul Ev Mediu european nu a ocolit cu nimic Țara
Românească a Moldovei, așezată „în calea tuturor răutăților” și „la
poarta furtunilor”. După moartea fulgerătoare, la sfîrșitul anului
1431, a domnitorului Alexandru cel Bun, neexistînd urmaș la tron
numit, fiecare din fiii legitimi și nelegitimi se considera îndreptățit
domnitor, începînd astfel un adevărat „război al celor două roze”, în care timp de peste 25 de ani s-au succedat 15 domnitori, ceea ce a slăbit, sub aspect economic, Moldova, în favoarea vecinilor apropiați sau mai îndepărtați. Aceasta era țara pe care o lua spre păstorire și ridicarea întru demnitate, în primăvara anului 1457, tînărul domn căruia părinții – Bogdan al II-lea și Maria Oltea – i-au dat numele Ștefan, în amintirea curajului și credinței primului mucenic ucis de furia evreilor – arhidiaconul mărturisitor al religiei lui Hristos. Dezvoltînd agricultura, meșteșugurile, comerțul și cultura; limitînd treptat puterea marii boierimi, concomitent cu ridicarea alteia noi, ștefaniene, pe măsură ce aceasta se distingea în lupte, din rîndul răzeșilor; intuind cu clarviziune distanțele diplomatice și militare în pendulările lor și dirijîndu-le în favoarea Moldovei privite prin fondul de înțelepciune al cugertării „niciodată doi dușmani în același timp”, și-a creat temeiurile strălucitelor lui izbînzi – mica boierime militară și biserica – și a făcut dovada, în lunga-i domnie – a geniului său gospodăresc, politic, cultural și militar, covîrșitor și prin faptul că peste secole realizările sale sînt cu atît mai actuale cu cît teritorii românești apărate cu neobosită dîrzenie și cu sacrificii de tot felul, prin salba de cetăți, se află în afara granițelor actuale.
A înțeles ca nimeni altul timpul său și l-a condus în avantajul țării
sale, lărgind baza socială a puterii de stat cu grijă pentru structura
forței militare, care nu mai avea ca bază cetele feudale ale boierilor,
ci marile efective în frunte cu țărănimea, justificînd noțiunea de
„război popular”, făcînd celebre locuri de bătălii, precum Chilia,
Baia, Lipnic, Hotin, Crăciuna, Podu Înalt, Războieni, Șcheia, Codrii
Cosminului, Rîmnic și altele.
Prin măreția și frumusețea sfintelor lăcașuri zidite, extinse sau
reparate în Moldova, Muntenia, Transilvania și Muntele Athos, prin
împodobirea lor cu picturi, înzestrarea cu cele necesare sfintelor
slujbe, toate lucrate cu o măiestrie neîntrecută ca rafinament,
binecredinciosul Ștefan a adus înaintea lui Dumnezeu „slava
poporului său”, adică a neamului nostru românesc. Muntele Athos
conține comori inimaginabile și copleșitoare, darurile făcute de
voievozii români mănăstirilor atonite dovedind un nivel de
spiritualitate și de cultură religioasă care situează în tipare de aur
Evul Mediu românesc. Între acestea, grija Măriei Sale pentru sfînta
mănăstire Zografu, pe care a refăcut-o aproape în întregime între
anii 1466 – 1502, se situează la loc de frunte în acest din urmă an,
donînd ctitoriei sale, în semn de mulțumire pentru ajutorul divin, o
icoană cu Marele Mucenic Sfîntul Gheorghe – purtătorul de biruință
și steagul de luptă al Moldovei, cusut cu fir de aur și argint.
Stindardul victorios descris mai sus este unul din însemnele
deosebite ale ortodoxiei și stabilității noastre care, în cadrul
Programului internațional „Pilgrimage – 2 000” a încununat
manifestările creștine din țara noastră, începute pe 6 octombrie la
Iași și continuate în localități și locuri de rezonanță istorică și
religioasă, ca pagină de referință pentru istoria poporului român. Steagul de luptă are, pe o față, stema țării, iar pe cealaltă – icoana Sfîntului Gheorghe, în semn de venerație pentru patronul militar al armatei sale, Ștefan atribuind hramul Marelui Mucenic la mai mult de jumătate dintre bisericile zidite în timpul său.
Ca prețuire a marilor și multelor fapte de arme, poporul l-a eternizat
pe Ștefan prin creații care străbat secolele cu puterea lor mobilizatoare și însuflețitoare și care ne mîngîie pilduitor prin
atribuirea numelui său unor sate, comune, străzi, cartiere, școli etc.
Oștirea română l-a veșnicit prin instituții de învățămînt (Colegiul liceal din Cîmpulung Moldovenesc), unități și subunități militare (Regimentul 13 Infanterie, Batalionul 151 Infanterie „Războieni”), pe măsură ce tradițiile noastre militare revin la denumirile de odinioară prin recuperarea lor în afara unor ingerințe și pentru o mai bună valorificare a trecutului istoric în conștiința generațiilor ce i-au urmat și pînă astăzi.
Corneliu Cristea, inginer-pensionar, Onești
Lasă un răspuns