Români în lumea largă – corespondență specială

Adorație și încîntare: întîlnire cu arta universală

Cîtă fericire, cîtă bucurie, cîtă încîntare pot încăpea în sufletele unor români cărora zeița Fortuna le-a zîmbit larg, oferindu-le șansa de a se adăpa la izvorul marilor valori artistice universale! Băcăuanii Gheorghe Parascan și Viorica Cocioiu – artiștii plastici concitadini plecați în State pentru a face lobby României prin arta lor plastică, au trăit zilele acestea o experiență unică: vizita la unul dintre cele mai mari muzee de artă ale lumii. Iată ce ne transmite din Chicago trimisul nostru special Gheorghe Parascan:

Dacă a existat cu adevărat un moment exaltant în viața mea, acesta a fost vizita la imensul Muzeu de Artă din Chicago, cunoscut sub denumirea de “The art Institute of Chicago”. Incă de pe timpurile cînd îmi însușeam primele noțiuni ale picturii alături de profesorii Ion Burdujoc și Constantin Doroftei, trăgînd cu ochiul de ucenic neastîmpărat la operele maeștrilor vremii – profesorii Ilie Boca, Irina Dascălu sau Crăiță Mîndră Vasile, am visat să vizitez un adevărat muzeu de artă. Și uite că abia acum, la vîrsta de 50 de ani, destinul mi-a hărăzit împlinirea acestei dorințe. Și nu în România, sau la Paris – așa cum visează orice ucenic de prin meleagurile noastre, ci la Chicago!
Ideea acestei incitante călătorii în lumea marilor maeștri ai picturii mă înfiora: aveam ocazia, pentru întîia oară în viață, să văd operele
originale ale celor mai mari artiști ai tuturor timpurilor. Mă atrăgea ideia că voi putea observa cu proprii mei ochi pensulația fiecărui maestru, curajul lor de a pune culoarea, aspecte mai puțin urmărite de vizitatorii de rînd, dar vînate de pictorii cu o adevărată pasiune pentru creația lor.
în acea zi ce se anunța minunată aveam să fim conduși pe culoarele The Art Institut of Chicago de viceconsulul român Florentina Vianu, o prietenă a artelor vizuale și a marilor spectacole inedite ale vieții, în general. Și iată-mă pătruns în Catedrala Artelor! Muzeul este o imensă clădire pentru un european, însă este receptat ca un minuscul punct architectural de către locuitorii din Chicago, obișnuiți cu marile turnuri de pînă la 105 etaje. Am ales, ca tot românul, ca vizita să aibe loc marțea, zi fără taxe, în care ai ocazia de a vedea nu numai prețioasele tablouri ale
marilor maeștri ai picturii universale, ci și forfota vizitatorilor de toate neamurile pămîntului, de toate culturile și toate nivelele de cultivare spirituală. Un fapt m-a impresionat încă de la început: tot omul era stăpînit de febra ineditului, afară poate de învățăceii de toate vîrstele și culorile, care fixați în fața a cîte unui tablou notau cu migală de profesioniști în devenire cîte un aspect, o ideie, o denumire sau alte amănunte ale unei realități plastice de excepție. In periplul meu prin ilustrul muzeu aveam să îi deranjez în încercarea mea de a fotografia cîte un tablou al vreunui maestru de cea mai înaltă notorietate. Ei zîmbeau, îmi făceau loc și mă priveau cu un mic și înțelegător dispreț, specific celor ce se văd deja agățați măcar pe holurile acestui muzeu, chiar printre posibilele copii la mîna a treia. Eu îi înțeleg pentru că am trecut, la rîndu-mi, cîndva, prin starea lor de beatitune a uceniciei, și continui să pozez lovindu-mă cu mîna peste frunte aproape ori de cîte ori descopeream, atîrnate de cîte un perete mai arătos operele lui El Greco, Nicolas Poussin, Eduard Manet, Claude Monet, Pierre Auguste Renoir, While Edgar Degas, Georges Seurat, Vincent van Gogh, Paul Gauguin, Paul Cezanne, Pablo Picasso, sau vedeam tronînd în mijlocul sălilor de expunere operele fantastice ale lui Constantin Brâncuși, printre care și „Golden Bird”.
Impresiile și trăirile îmi sînt de-a dreptul fantastice. Este greu de redat în cuvinte viața unui muzeu dedicat imaginii. Ceea ce
unește scrisul și văzul este, fără doar și poate, spiritual și sufletesc,
acea fierbințeală umană care ne unește cu imensa valoare culturală. Dacă omul a creat ceva cu adevărat uluitor, acest ceva este cultura, ceva similar dar mult mai de preț decît actualul internet care a devenit unificator planetar, dar care este lipsit de forța simbolistică a creației de tip clasic. Faptul că un vizitator în ale plasticii poate “atinge” cu ochii atîtea și atîtea opere de valoare este ceva deosebit. Poți învăța, în cîteva ore de vizită, o
multitudine de tehnici, cromatici individuale, inginerii în ale pensulației și compoziției. Din păcate, sau poate din fericire, nu pot spune, ochii mei priveau și percepeau tablourile atît ca mesaj artistic și fior valoric istoric, cît mai ales ca profesiune, vizualizînd mîna care se apropia de pînză și pe care o atingea cu pensonul,
în funcție de un imens bagaj de cunoștinte tehnice și de trăiri personale ale maeștrilor din toate timpurile. Astfel mă hrăneam din aluatul de mult dospit și crescut al istoriei artelor, înțelegînd ceea ce nu-mi fusese dat să înțeleg pînă acum. Era momentul ruperii viziunii mele artistice de luciul pozelor drăguțe din vestitele albume de artă! Vizitatorii erau pretutindeni, cred că de ordinul miilor. “Inghesuiți“
de capodopere, se plimbau pe mijlocul culoarelor pînă cînd vreunul dintre ei, printre care m-am numărat și eu, declanșa sistemul de alarmă în timpul gesticulațiilor de uimire atunci cînd, din nebăgare de seamă, ne apropiam periculos de cîte un tablou mai celebru decît altul. Fără o hartă-ghid aveam să ne rătăcim pe culoarele muzeului. Alături de Viorica Cocioiu și de Florentina Vianu,
aveam să ne descurcăm de minune. Mă impresiona interesul Florentinei pentru fiecare aspect al istoriei artelor, ceea ce ne transformară, pe mine și pe Viorica, în adevărați istorici ai picturii. Astfel, odată cu descoperirea cîte unui artist de marcă pe vreunul dintre spațiile sălilor de expoziție, purtam discuții aprinse despre viața și opera maestrului în cauză. Vizualizam, astfel, nu doar o pînză, niște pete de culoare, ci percepeam și fervoarea atîtor vieți cunoscute de prin sutele de cărți de artă citite în viața mea tumultuoasă. Parisul era cel mai adesea pomenit, foamea
artiștilor, exuberanța lor, strădaniile acestora de a se impune în saloanele de artă de la Luvru, cît mai ales ruperea de tradițional al REFUZAȚILOR, ajunși ulterior purtători de drapel ai artei moderne și contemporane.
Poate că ar trebui ca fiecare român să aibă măcar o dată în viață ocazia de a se înfiora sufletește și spiritualicește prin sălile unor mari muzee ale lumii, cum este și acesta din care vă relatez. Poate că numai așa, noi, ființele de la capătul civilizației, am putea rezona cu lumea modernă.
La ieșirea din The Art Institute of Chicago, după multele ore petrecute în imensul labirint al artelor, eram epuizat. O greutate imensă îmi apăsa creștetul, o sete nebună mă rodea la suflet, dar mai ales mă doream în fața unui șevalet, pregătit să înfrunt rigorile valorilor plastice. La urma-urmei sînt și eu un pictor, chiar dacă unul aproape anonim, dar care bate la ușile consacrării. Am trăit și am mîncat aceeași pîine cu a tuturor colegilor de breaslă, chiar dacă mulți dintre ei m-au tratat cu indiferență și chiar cu dușmănie. Dar după ce am putut să văd aici, micile ori marile răutăți chiar că nu mai contează! Iată de ce las visul să circule liber. Eram, în fapt, autorul expoziției “Sinagogi din România”, expusă chiar în acele zile în Chicago, iar acest fapt era incontestabil!…

Din Chicago pentru „Ziarul de Bacău” – Gheorghe Parascantastice ale lui Cons

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!