Să ne cunoaștem oratorii!

Constantin CĂLIN

Acest articol se referă la un discurs de acum 90 de ani: „Politica solidarității naționale”, de P.G. Cantilli. A fost ținut în ședința Senatului din 26 ianuarie 1916 și apoi tipărit într-o broșură de 32 de pagini. Autorul lui e unul dintre puținii parlamentari băcăuani, din trecut și de azi, care și-au editat din discursuri. Ce l-o fi determinat s-o facă? Fără îndoială, importanța chestiunii, cît și convingerea că lucrurile pe care le-a spus au avut și vor avea ecou în public. Deschid o paranteză: de-a lungul timpului s-au publicat tot felul de culegeri; mă mir că lipsește una cu oratoria deputaților și senatorilor locali. Ea ar răspunde multor curiozități legate de acești reprezentanți ai noștri. Un discurs veritabil e o operă și poate defini o personalitate. Cel la care mă refer îmi evocă o figură de politician sobru, ferm, ajuns însă la capătul răbdării. Deși aflat în opoziție, acceptase să-și dea „acordul în tăcere” asupra unor legi cerute de situația internă și de cea europeană a momentului: „legi de ordin financiar, legile privitoare la armată, legea asupra măsurilor excepționale (…), legea decretării stării de asediu”. Contrarierea sa pornește de la prelungirea ambiguității guvernului în politica față de austro-ungari: noi cu toleranța, ei cu „șicanele cele mai vexatorii”. Discursul, bazat pe o documentare amplă, le relevă una cîte una. Mai întîi, P.G. Cantilli trece în revistă ideile privitoare la minorități ale prim-ministrului ungur, contele Istvan Tisza, extrase din cinci discursuri pe care acesta le-a pronunțat în intervalul 1893 – 1914. Variațiunile nu reușesc să mascheze continuitatea liniei principale, iar concesiile și autocriticile – ostilitatea. Lectura fragmentelor e instructivă și azi, căci o parte din Tisza pare să subziste în aproape toți liderii maghiari, indiferent de orientările lor ideologioce. Iată atitudinea lui despre partidele etnice, formulată în discursul din 5 martie 1910, de la Oradea-Mare: „îndată ce un partid se constituie ca partid român, sîrb ori slovac, cu un cuvînt se constituie pe baze naționale, acel partid nu mai e pentru mine partid. Unui astfel de partid eu nu-i sînt prieten, nici aliat, pentru că atacă caracterul național al Statului și al vieții publice maghiare. Pentru noi este de importanță ca să facem să înceteze peste tot partidele naționaliste”. Peste trei luni, adică la 11 iunie 1910, în Camera de la Budapesta, se arăta și mai drastic: „Din partea mea n-am dorit niciodată un pact cu naționalitățile, … cu partidele naționalităților nu voi încheia niciodată pace”. Și: „Față cu asemenea tendințe (naționaliste – n.m.) nu mai poate fi vorba de tîrguieli, ci trebuie să ne luptăm cu ele și dacă putem să le distrugem”. Nu s-a putut! Dimpotrivă, sub presiunea evenimentelor, intransigențele sale vor trebui să se înmoaie. Astfel că, la 20 februarie 1914 fu nevoit, în același loc, să se arate mai maleabil și chiar să retracteze unele din afirmațiile anterioare: „Cetățenii liberi dintr-un Stat liber nu pot fi despoiați de dreptul de a întemeia partid politic fie și pe baze naționaliste, dacă se pot forma partide confesionale, dacă este permis să se înființeze partide pe bazele urii de clase, atunci trebuie să permitem și formarea de partide naționaliste, oricît de regretabil și de greșit ar fi lucrul acesta. Și faptul că aceasta nu s-a acceptat, aceasta, să mă iertați, n-a fost decît o anumită politică ungară de struț”.
P.G. Cantilli nu uită să sublinieze (în ordinea vexațiunilor) suficiența maghiarilor față de Statul român. Aceștia considerau că „România nu este în stare a se conduce singură”, opinie lansată de „Pester Lloyd” din 9 decembrie 1881, adică pe vremea lui Ion C. Brătianu, M. Kogălniceanu, C.A. Rosetti și a lui M. Eminescu. De altminteri, și Tisza, într-unul din discursurile amintite, pretindea că Austro-Ungaria a „introdus în politica europeană” România și, prin urmare, e necesar ca influența ei în această regiune să se mențină. (în treacăt fie spus, ea a revenit!).
Cum am precizat de la început, discursul senatorului de Bacău se intitulează „Politica solidarității naționale”. Ce înseamnă aceasta? înseamnă depășirea egoismului de Stat și abordarea problemei românilor de pretutindeni. „Ligist” fervent, P.G. Cantilli milita, alături de N. Filipescu, Petre Grădișteanu, A.D. Xenopol și alții pentru „unitatea culturală și națională a tuturor românilor”. „Statul român cuprinde în teritoriul său – scria el – numai o porțiune a națiunii române, și dacă națiunea română este fracționată prin vitregia soartei, de bună seamă, însă fiecare din aceste porțiuni are datoria de a veghea la integritatea celeilalte”. Or, – reproșa oratorul celor aflați la putere atunci – Statul român n-a intervenit cînd au fost luate măsuri draconice de autoritățile austro-ungare împotriva românilor din Ardeal și din Bucovina, după declanșarea războiului: recrutări (inclusiv de femei), prădarea averilor, execuții. „Ordinul dat în Vatra Dornei, la 13 septembrie 1914, zice următoarele (cita el): <<...comandanții militari să execute imediat pe loc pe oricine cînd s-ar face chiar numai suspect de trădare sau de orice acțiune dușmănoasă față de Stat>>. Și, în Bucovina, domnilor, a funcționat spînzurătoarea ca instituție de cultură austriacă de Stat, în principalele centre și chiar în curtea tribunalului din Cernăuți și sub directa supraveghere a guvernatorului (contele Meran – n.m.)”.
Revoltat de superficialitatea cu care o comisie de la București a anchetat asemenea cazuri (delegații benchetuind cu colonelul
Fischer, organizatorul spînzurătorilor), P.G. Cantilli îi vituperează atît pe cei care au dat mîna cu dușmanul, cît și pe indolenții și profitorii din parlament: „…în loc să stați hotărîți și să vă puneți de-a curmezișul tutulor încercărilor de pervertire a conștiinței publice, grija de căpetenie este ca să dăinuiască o situație profitabilă multora, și astfel poporul a văzut cum, întocmai ca ciupercile după ploaie și cu aceeași repeziciune, au răsărit averi însemnate cari se cifrează la sume fantastice, în timp ce alții duc greul vieții și stau la postul datoriei”. (…) „în timpul unei crize naționale, cum nu am mai întîlnit alta în cursul istoriei, de-a lungul veacurilor, cu riscul prăbușirii edificiului național, s-a ivit era afacerilor prospere, și cum aici în București, pe cînd ardeleni, bucovineni pribegesc fără adăpost, se înalță insolente palate falnice în beneficiul vreunui norocos al soartei, iar avuțiile țării se pierd în lamentări de pagube materiale”. Mult mai amplă, critica sa dă pe alocuri senzația că vizează lucruri din actualitatea noastră imediată. Discursul se încheie totuși optimist cu viziunea „soarelui libertății” și a unității celor „care muncesc cu rîvnă la realizarea aspirațiilor neamului, la zămislirea României M
ari”. P.G. Cantilli se profilează aci nu numai ca un orator sobru (cum l-am caracterizat mai sus), ci și ca un om cu convingeri puternice. Personalitatea sa ar merita studiată, căci presupun că are și alte laturi exemplare.ii de clase, atunci trebuie să permitem și formarea de partide naționaliste, oricît de reg

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!