Satul Băcioiu, inima sărăciei

• fiindcă nu au unde să-i mai culce, țiganii din această localitate își țin puradeii în sacoșe atîrnate pe pereți • alții cresc porcul în casă și-l țin noaptea sub pat, de teamă să nu li-l fure vecinii • primarul spune că n-a avut anul trecut bani pentru plata muncii în folosul comunității, iar de atunci s-a lecuit și nu-i mai pune pe țigani la treabă • o incursiune în satul Băcioiu este o adevărată întoarcere în timp

Despre sărăcia lucie în care trăiesc țiganii din comuna Corbasca s-a tot vorbit de-a lungul vremii. Toată lumea știe că acolo e iadul pe pămînt. Am auzit atîtea povești despre rromii de-acolo, încît decid că trebuie să văd cu ochii mei cum e la fața locului. Incursiunea mea în satul Băcioiu din Corbasca avea să-mi demonstreze că, încă o dată, realitatea bate cu mult poveștile auzite de la unul la altul.

Cînd mă dau jos din mașină am ales bine momentul. Am făcut-o atunci cînd am văzut o casă fără poartă. De fapt, nici gard prea mult n-avea. Am făcut un ocol cu privirea și mi s-a părut că m-am întors în timp. Exact acesta era sentimentul.

Casele sînt adevărate ruine, cîrpite pe alocuri cu lut amestecat cu balegă. Asta în cazul cel mai fericit, deoarece majoritatea sînt construite doar din patru pari acoperiți cu o tablă sau chiar cu folie de naylon. Îmi sar în ochi cîțiva copii care stau dezbrăcați în mijlocul drumului și se joacă cu pietre adunate de pe ulițele satului. Aceiași puști se uitaseră lung după mașină cînd am ajuns, de parcă văzuseră un extraterestru.

N-am timp să mă dumiresc ce-i prin zonă, că mă trezesc înconjurată de vreo 15 puradei care vorbeau o țigănească din care eu nu înțelegeam decît cuvîntul „bani”. De undeva dintr-o cocioabă apare un țigan mustăcios cu toporul în mînă, urmat de nevastă-sa. La rîndul ei, femeia are un cuțit de o mărime impresionantă. „Care ești, fă?”, strigă omul. Încerc să par comunicativă și să fac abstracție de „armele” cu care erau dotați cei doi. Par totuși prea furioși, așa că apelez la o minciună. Reușesc să-i îmblînzesc cînd le spun că sînt de la o fundație caritabilă și că am venit să văd de ce au nevoie familiile din zonă. Imediat devin zîmbitori, ba chiar prietenoși.

Un alt moment de respiro, și-atunci îmi dau seama că mai bine de 30 de indivizi colorați, care mă priveau ca pe Moș Crăciun, s-au strîns în jurul meu.

Recunoscători pentru „cadourile” care urma să le dau, mă invită la „adunare” și îmi explică în cîteva minute că, de cîțiva ani, toți au trecut la penticostali. Le spun că mă grăbesc, dar totuși mă arăt curioasă să le vizitez casa de rugăciuni. Las mașina în drum și o iau la picior, pe o uliță cu un cîrd de vreo 40 de rromi după mine. Ion Topală, un baiat de vreo 20 de ani, se erijează în lider al acestora și încearcă un dialog cu mine, pentru a mă familiariza cu imaginea predicatorului penticostal. „Prezbiterul e un om foarte deștept, are multă școală și diplome! Dar acum e plecat la Adjud”, spune acesta. „Ce școală are?”, întreb eu. „Ei!, are multă școală… Are 11 clase făcute la Constanța”, mă lămurește el foarte mîndru de șeful lor spiritual. Îmi dau seama că cel mai bine este să mă abțin de la orice comentariu. „Și, cum e la adunare?”, încerc să mențin dialogul. Răspunsul a venit hotărît: „E frumos, pastorul citește din Evanghelie și noi repetăm după el. Ne spune să nu ne batem nevestele, să nu bem”, vine răspunsul.

Puradeii, în sacoșe agățate de perete

După vreo cîteva minute de mers pe jos ajungem la casa de rugăciuni. După lungi încercări de deschidere a lacătului, intrăm. O încăpere extrem de mică, cîteva imagini cu animale atîrnate pe pereții coșcoviți și patru scînduri pe post de bănci. În cîteva secunde, camera e plină de țigani dornici să-mi spună că primarul nu le mai dă ajutoare sociale de vreo șase luni. „Am opt copii și stau și cu părinții, și cu bunicii. Sîntem 14 suflete în două camere”, îmi spune Ramir Iordache, un țigan din sat. O femeie trecută de 70 de ani se bagă repede în discuție. „Dacă veniți cu ajutoare, dă și mie ceva, că am 12 nepoți care stau la mine. Iarna nici nu am pe unde să-i culc, și pe cei mici îi pun în sacoșe agățate în cui pe perete”, afirmă femeia.

După 20 de minute de discuții simt că simțul meu olfactiv nu mai face față și mă arăt grăbită să ies din preasfînta casă de rugăciuni. În drum spre mașină, Ion Topală mă ajunge din urmă. „Bunică-mea doarme cu porcul în casă sub pat, de frică să nu i-l fure. Vaca i-a ciordit-o anul trecut unu’ din Fundeni, un sat vecin. Hoțul întîi a bătut la geam și i-a zis babei că dacă iese din casă îi ia gîtul. Așa că a văzut pe geam cum îi pleacă vaca din curte, da’ n-a ieșit de frică”, îmi explică băiatul. Imediat îmi vine în minte mașina, iar gîndul că unii localnici ar fi putut să-mi fure ceva de-acolo mă face să iuțesc pasul.

„Să veniți cu ajutoare”

Am un zîmbet larg cînd văd de la distanță că mașina e tot acolo unde am lăsat-o și în perfectă stare. Puradeii din jurul ei, de data asta parcă mai mulți ca la plecarea mea, îmi cer din nou bani. Topală se întoarce spre ei și le spune în românește: „Nu fiți, bă, nesimțiți!” Cuvîntul lui are greutate, dovadă că puștii încep să fugă care-ncotro.

Mă urc în mașină. „Să veniți cu haine și mîncare, că primarul nu ne dă!”, aud strigîndu-se în urma mea. Imaginile văzute și poveștile țiganilor din Băcioiu mă fac să mă opresc la primărie, să aud ce spune și primarul despre comunitatea de rromi. Mă opresc în fața primăriei din Corbasca. Primarul îmi face semn să iau loc, imediat ce i-am deschis ușa biroului. Îmi explică că nu a primit de la buget banii pentru ajutoarele sociale. Acesta este și motivul pentru care nu poate pune lumea la treabă în folosul comunității. „Anul trecut i-am pus să curețe șanțurile de pe marginea drumurilor, să repare gardul primăriei și să grebleze parcul din centrul comunei. Am crezut că mă îmbolnăvesc, pentru că fondurile pentru ajutoare sociale nu erau venite și oamenii veneau cu duiumul pe capul meu și spuneau că eu nu vreau să le dau banii. Anul ăsta nu îi pun să facă nimic pînă nu vin banii de la buget”, îmi explic Iorgu Pușcașu, primarul comunei. Îl întreb dacă nu se întrevăd alte surse de venit pentru ajutorarea rromilor, dar ridică din umeri. Întreb și de puradei, dacă-i dau țiganii la școală, dar începe să rîdă. Înțeleg că nu mai are rost să insist cu întrebările. Mă ridic și plec.

Pornesc spre Bacău cu cel mai amar gust pe care l-am simțit vreodată. Măcar mi-am satisfăcut curiozitatea de a vizita Băcioiul. Opresc, în drumul meu, la o altă primărie. Aici lucrurile stau cu totul altfel. Primarul îmi vorbește de integrarea în Uniune Europeană, de programe SAPARD, de faptul că la țară numai cine nu vrea nu iese din mocirlă…. (Olimpia FILIP)