Schimbarea la față

Lauda cărții și cititorului ei…

Pare (se pare!) că, sătui de tot soiul de tranziții, imuni la ghearele cenzorilor și la blestemata de autocenzură, lămuriți de cîtă omenie zace în jurămintele (un fel de înjurături!), în lacrimile de crocodil și promisiunile electorale ale aleșilor (în lipsuri de ceva mai buni!), simplii cetățeni, mulțimea anonimă, bieții muritori mai nădăjduind sub vremi, vindecați de perversele… boli ale copilăriilor umanității dintotdeauna, știutori cam cine sînt răii-răilor și unde se ascund capcanele răului în istoria lumii acesteia, împăcați oarecum cu soarta, oamenii (care și cîți vor mai fi rămas după febra endemică a atîtor purificări, lustrări, vaccinări, selecții natural-artificiale) își mai află timp pentru suflet, pentru gînd, pentru cele sfinte, pentru cîte-un dram de frumusețe ascunsă cine știe unde, doritori totuși, acum cînd pe pămînt s-a făcut greu de trăit și supraviețuit, mai sperînd la un ciot de adevăr curat, neîntinat, pentru viața de aici, mai crezînd în visul tot mai deșart al fericirii de dincolo, vis al pururei izbăviri…
Nemaipreacrezînd în „bunătatea prea nestatornică și prea rară a oamenilor” (pre zisa unui mucalit franțuz) am constatat că-n ultima vreme oamenii se întorc la… oameni! încă se mai caută omenia, credința în noi înșine n-a pierit cu totul, încă se mai investește sentiment și speranță în ceilalți, părînd a nu fi îndeajuns „să-ți pui toată încrederea în curajul și în posibilitățile minții tale” (idem), mai e nevoie de ceilalți, de reflectarea în semenii tăi, de ecoul în sufletul și înțelegerea alor tăi, bănuiți și aceștia de origine divină… Oamenii – oameni au început, au reînceput să se caute între ei, unii pe alții, unii prin ceilalți, să se convingă înde ei că nu-i chiar deșertăciune a deșertăciunilor totul!
Se împlinesc mîine-poimîine două decenii de la marea cotitură din misticul ’89, ne revenim anevoie în simțiri după cam prea mulți luștri de nefirească vegetare nu doar în suc propriu! Acesta ne-a fost datul (darul!) istoriei, trecutul e mort (sau aproape…), ne-a rămas viitorul, să credem în el, în noi, noi cei buni, noi adevărații, noi Oamenii!
M-au împresurat atari frămîntări după mai multe întîlniri cu oamenii, cu cititorii, cu elevii iubitori de carte, cu dascălii lor. S-a revenit la tradiția Astrei de a sta de vorbă cu publicul, scriitori-cititori adunați în jurul acelorași răscolitoare neliniști. Noua conducere a Uniunii Scriitorilor din România (patronată de un iluminat – Nicolae Manolescu) a inițiat programul național de lecturi publice: „Scriitorul și cititorii săi”, prilej pentru slujitorii scrisului și pentru vicioșii nepedepsiți ai lecturii de a restitui ceea ce un cugetător de demult numea o nouă religie a umanității. Am simțit, lecturînd pagini proprii, ascultînd trudele colegilor și, mai presus de toate, îndurînd tirul întrebărilor declanșat de prietenii cărții, și răspunzîndu-ne unii-altora la neîmpăcări vechi și noi, că, în adevăr, prin mirajul / miracolul scris-cititului devenim mai buni, mai oameni, mai îngăduitori, mai credincioși în adevăr, fascinați de frumusețile spiritului, în respectul pentru celălalt, în acceptarea diversității – așadar valori ale umanismului fără de care povara eternului efemer pămîntesc ni s-ar părea și mai împovărătoare… Lauda cărții fără de lauda cititorului ei n-ar avea nici o noimă. (Calistrat COSTIN)ității. Am simțit,

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!