Schimbarea la față

„O floare pentru popoarele chinuite – NĂDEJDEA”!

ROM+NIA PROFUNDĂ pare (și chiar este!) tristă; ETERNA ȘI FASCINANTA ROM+NIE, la care toți am visat (și încă mai visăm) pare, pe zi ce trece (pe veac ce trece!) a-și pierde din strălucire, timpul eminescian crește în urma sa și sînt semne neliniștitoare de întunecare pretimpurie.
O anume, firească, stare de îngrijorare față de realitatea românească de ultimă oră, m-a îndemnat să recitesc nu doar cu creionul, dar și cu inima în mînă, acel poem izvorît acum peste o sută cincizeci de ani din frămîntările și însetarea profetică ale lui Bălcescu și Alecu Russo, și, o clipă, m-am cutremurat: mai nimic nou sub soare aici la Carpați și la Dunăre de niște veacuri încoace! Poemul numit pentru veșnicie C+NTAREA ROM+NIEI (1850), premergător intrării noastre în… paradisul și infernul lumii moderne a Europei se cuvine a fi citit și recitit, învățat și rostit în consiliile și parlamentele noastre de azi și de mîine spre gravă luare de aminte… Să deschidem așadar cartea veche și înțeleaptă a C+NTĂRII ROM+NIEI, închipuindu-ne că autorul său (Bălcescu – Russo) este printre noi…:
„Pentru ce zâmbetul tău e așa de amar, mândra mea țară?…”; „N-ai cartea de vitejie a trecutului și viitorul înaintea ta?… pentru ce curg lacrimile tale?…”; „Cel ce nu cunoaște nevoia legii nu cunoaște ce e libertatea, căci nu poate fi libertate fără lege… și acel ce nu se ține de duhul legii se leapădă de libertate”; „Suferința îndelungată împietrește inima omului și ucide mila și o smulge dintr-însa…”; „Libertatea însutește puterea… numai cei mișei și cei răi țin cu străinii și cotropitorii…”; „Nu aurul este bogăția neamurilor, nu neavutul este sărăcia oamenilor. Avuțiile de aur sunt pieritoare; sărăcia harnică e o bogăție ce nu se răpește; munca e bogăție veșnică”; „Pământ al luptelor, țara mea, ai dușmani mulți la număr… și soarta ta e o luptă necurmată…”; „Cum de te-ai veștejit, floare a falei și a libertății?…”; „Neamurile ce pizmuiau puterea ta și numele tău cel falnic se legară între ele și ziseră: Hai să zdrobim acest cuib de voinicie…”; „Popor al meu, cei ce zic că sunt aleșii tăi cresc în mărire și avuții, și ție-ți este frig, și copiilor tăi le este foame!… Ei fac legi, dar nu pentru dânșii ci pentru împovărarea ta!… /-/ Dar în câmpie crește, și pe deal iarăși crește o floare pentru popoarele chinuite… Nădejdea!”; „…în orașele cele noi ale tale, o, țară română, nu se mai aude de vitejie… ci de lăcomie și nedreptate… Pe câmpiile tale și pe drumuri trec fețe serbede și veștede, fluierînd doine dureroase”… ș.a.m.d.
Aceste înlăcrimate cuvinte dădeau glas simțămintelor unei generații de intelectuali și artiști, din dragoste pentru ETERNA ȘI FASCINANTA ROM+NIE în zori de nouă istorie… Testamentul lor, legămîntul, mai dăinuie și… mai dăinuie încă NĂDEJDEA.
Și încă: „…Cinge-ți coapsa, țară română… și-ți întărește inima… Urla vijelia de pe urmă… Duhul bunului Domnului Dumnezeu trece pre pământ!…”. (Calistrat COSTIN)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!