Schimbarea la față

Gazetarul – între… „Cezar” și „Dumnezeu”!

Cu toate că – se spune – trecutul e mort, omul trăiește puțin și în trecut (din trecut, nu mai vorbim, pentru că, nu-i așa, rădăcinile noastre se hrănesc mai mult sau mai puțin abundent din timpii care nu mai sînt!). Dar… mort de-a binelea sau numai aparent, trecutul mai dăinuie, mai stăruie, pentru simplul motiv că omul, în esență, nu moare cu totul („non omnis moriar”), în el, prin el, din el, după el rămîn amintirile, amintirea clipelor, a anilor care nu se mai întorc (deocamdată…). Subsemnatul, de pildă, are durabile amintiri din niște „ani de ucenicie” cînd sub atenta îndrumare și… supraveghere a celor mai cu experiență, deprindeam scrisul la gazetă, doritor a comunica cititorilor adevărul și numai adevărul! Mă convinsese un mai bătrîn scriitor că jurnalistica e o bună antecameră a literaturii, că „la ziar” înveți să scrii simplu și curat, să te-nțeleagă lumea, să învețe și alții din trudele scribului care ești… Am făcut gazetărie în „epoca… de aur”, (ne)vinovat că am văzut lumina, lumina zilei, în miezul celui de-al doilea măcel mondial, crescut în „spiritul” și la „școala” acelor stranii „patrioți” care în decembrie ’89 au dat seamă pentru „opera” ce n-au mai apucat s-o desăvîrșească (în paranteză fie zis, nu judecăm aici și acum ce-a fost bun și ce-a fost… nebun în „revoluționarele” lor bune intenții…). Tînărul de atunci, ca și adultul de acum, făcea (și face) gazetărie, martor al epocii și, ca Eminescu, al veacului copil! Trecutul e mort, trăiască amintirile… Dacă din greșelile trecutului omul nu prea învață, poate că din amintiri! Gazetarul entuziast, însetat a „reflecta” realitatea întocmai, spre exacta informare a măriei sale cititorul, a fost pus nu o dată în situația de a scrie articole „de serviciu”, precum și inevitabilele „editoriale”… pozitive, în care trebuia să dea o „înaltă apreciere” direcției politice a momentului (cu mențiunea că atunci „stăpînul” era unul, bun-rău, acum „stăpînii” sînt tot mai mulți, buni-răi, deh, pluripartidismul!). Gazetarul ce nu și-a trădat și nu s-a dezis de patria părinților săi, a știut să laude poporul și țara eternă suferind de vicisitudinile vremii, iar „cezarului” – ca-n sfînta carte – i-a dat strictul necesar. Gazetarul, scriitorul, a fost și el unul dintre rezistenți, discret, pe cont și risc propriu, rezistent la agresiunea constantă a… lumii materiale cu „materialiștii” ei, rezistent prin cultură și bună credință, crezînd profund în taina mare a neamului său, vremelnic aflat sub cizma răilor și famenilor! Meseria scribului a fost și a rămas cultura, cuvîntul curat, rostirea care întemeiază binele și adevărul, prin aceasta barînd calea ororii și minciunii. Gazetarul ține să facă totuși o precizare: nu tot ce s-a „înfăptuit” în epoca de după cel de al doilea război mondial (pe care nu noi ni l-am vrut și în care am fost tîrîți de către satrapii planetei!), așadar nu tot ce s-a edificat sub „flamură roșie” în țara aceasta trebuie pus cu tot dinadinsul sub semnul negativului absolut. Da, la începuturi, în anii „proletcultului”, da, rătăcirea în aberant a fost teribilă, înspăimîntătoare: s-au ars cărți, au fost distruse valori greu estimabile acum, au murit oameni fără altă vină decît aceea de a fi fost OAMENI (precum fasciștii, hitleriștii, au gazat milioane de oameni a căror unică vină a fost aceea de a se numi evrei, dar și polonezi, ruși, țigani, OAMENI!). Eram – gazetarul era… – copil pe atunci, școlar dornic de știință de carte, născut fiind din părinți sărmani, săraci lipiți… cerului și pămîntului. Am început a înțelege „subtilitățile” epocii post-belice abia prin anii ’70, cînd lucrurile se mai umanizaseră puțin. Tot ce am publicat în timp (pînă în anul de grație 1989) a stat sub semnul unei ascuțite lupte cu cenzura. Gazetarului și scriitorului i s-au scos („cenzurat”) din articole și din cărți pasaje întregi care „nu conveneau” cerberilor epocii, am acceptat, la limită, compromisul, am vrut să trăiesc, nu să mor! Dacă am „comis” pagini de gazetărie părînd a „cauționa” unele din „directivele” și „comandamentele” zilei a fost pentru că am sperat mereu într-o îndreptare a lucrurilor pe calea adevărului și a unui umanism curat (se vorbea în epocă de „comunismul de omenie”…). Atitudinile gazetarului, ale condeierului, atunci ca și acum, n-au fost și nu sînt dintre cele comode, cîtă vreme acesta este extrem de sensibil la absența adevărului, a bunului simț, a omeniei! Lesne de înțeles că intelectual cum se consideră, și om de stimabilă cultură umanistă, gazetarul este oripilat, azi ca și ieri, de prostie, de semidoctismul agresiv, de politicianismul tîmp, de blestemații unși ai hazardului fără să fie o vreme în fruntea obștilor, a „turmelor” cuminți și bune de jupuit, încît este îngrozit la gîndul că EUGEN IONESCO ar putea avea dreptate cînd zice că „trei sferturi din lume sunt conduse de nebuni”; și el, gazetarul, adaugă: nu cumva cele „trei sferturi” vor fi fiind chiar… patru?!
Și încă o „amintire”: nativ în „zodia vărsătorului”, gazetarului i-a plăcut întotdeauna să vadă și partea bună din cele mai puțin faste întîmplări. Insinuează unii că el, gazetarul, i-a cam lăudat pe unii „șefi” pentru unele din faptele lor! Vezi bine, nu putea să nu aplaude fapta generoasă, producătoare de clipe de fericire, întrucît, așișderea, și ingratitutindea este abominabilă, nu doar grețoasa supușenie! „Beneficii” din această brumă de înțelepciune, gazetarul n-a prea avut, dar, în schimb, s-a simțit mereu cu cugetul împăcat și conștiința curată. Dînd „cezarului” ce este al cezarului, dar și lui „Dumnezeu” ce este al lui Dumnezeu, gazetarul s-a împăcat cu sine însuși, fiind convins dintotdeauna că fiecare pasăre pe limba ei piere! Ceea ce s-a întîmplat și se va mai întîmpla, cît va fi lume și cît vor fi oameni pe pămînt… Dintre toate amintirile, gazetarul ține cel mai mult la amintirile dureroase!… (Calistrat COSTIN)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!