Schimbarea la față

Țara cu țoape…

De cînd cu „liberalizarea” vieții fiilor lui Dumnezeu – oamenii (de ceilalți fii-necuvîntătorii, pe mai tîrziu…), de cînd vasăzică s-a dat „liber” la istorie (odată cu „izgonirea din rai” a celor doi „curioși”) s-a liberalizat și prostia, pricină pentru care vezi ieșind în față, la vedere (foto, ziare, TV, piețe, campanii electorale etc.) pe toți fanfaronii, pehlivanii, histrionii, măscăricii, derbedeii, grobienii, sfertodocții, tolomacii și ceilalți ca ei, în al căror „c.v.” figurează la loc vizibil teza de neclintit: prostul dacă nu-i și fudul, nu-i un prost deplin, destul. Puțină filologie acum: la originea prostiei românești stă vocabula „prost”, transmisă nouă prin etnogeneză, din limba slavă veche (grai în care „prost” venea că-i un nevinovat de om simplu). Vorba am asimilat-o de la prietenii noștri tradiționali, rușii, primitori cum au fost mereu, ca și cînd tont, nătărău, nătîng, nerod n-ar fi fost îndestulător de expresive (stupid, idiot, imbecil, tanău, cizmar, cîrpaci și altele n-au izbutit nici ele să-l concureze în șarm locuțional pe imbatabilul prost autohton). în fine, un prost e și el om și, ca orice om, ce frumos sună acest cuvînt! Mai ales că prostia nu are culoare politică, proștii fiind judicios repartizați în toate partidele și partidulețele, fie de la putere fie din opoziție. Despre proști și prostie s-a tot scris (unul, ungur, a semnat chiar o ISTORIE A PROSTIEI OMENEȘTI), ei bine, un întreg arsenal de proverbe, zicători, aforisme, bancuri, sentințe vorbește de marele interes pe care proștii l-au trezit și continuă a-l suscita printre neproști! Faptul că fiecare epocă pe proștii ei piere trebuie să dea de gîndit (nu proștilor, ci înțelepților, ăștia din urmă din ce în ce mai rari!). Cam ce-i ăla un prost se cam știe; totuși, cîteva precizări se cuvin. Prostul de care-i vorba aici nu e neștiutorul de carte, neștiutor care este omul simplu, natural, „ne-învățat” (din varii motive), acesta putînd fi foarte bine un cetățean la locul lui, modest, cuviincios, de bun simț, deștept, isteț (declar, cu mîna pe inimă, că de la țăranul neșcolit de bunicu-miu am deprins tot ceea ce trebuie să știe, esențial, în viața lui ca om trecător pe pămîntul ăsta al nostru doldora de… prostie!). „Personajul” care ne preocupă aici este prostul cu studii, prostul cu pretenții, mitocanul, mîrlanul, figurantul cu ifose de vedetă în teatrul mare al lumii. E de notorietate faptul că fiecare meserie, profesiune, îndeletnicire își are „oligofrenii” ei! Se cunsoc sumedenie de dascăli, inginerași, doctorași, actorași, avocăței proști, bîte, capete seci și pătrate, ba, asta-i cam de tot, și academicieni proști (se citează cazuri!); politici dobitoci sînt cîtă frunze și iarbă, parlamentari, miniștri, primari, viceprimari printr-alese, doar că ăștia toți îs proști cu diplomă (altfel nu treceau clasa…). Aici e-aici! Prostul cu diplomă, fudul de-i crapă țeasta (așadar, prost destul) poate trece drept un tont onorabil, civilizat, în stare a deține „funcții de răspundere”, promovat fiind de alți prostovani prin mecanismul subtil, de la Boileau cetire, că oricînd un prost găsește pe altul mai prost ca să-l admire! Cînd prostul se încarcă de importanța socială de rigoare, devenind „vip”, începe a se fuduli pînă la atingerea superlativului de prost destul, moment în care accede firesc la onorurile supreme de țoapă. Țoapa (de ambele genuri) duce rafinamentele speciei pe culmi! Fudulul de mai ieri se împăunează cu tot ceea ce a mirosit el că „dă bine” și „face impresie”, tînjind a prinde și el – țoapa fudulă -un loc la masa aristocraților, a oamenilor din lumea bună, din înalta societate (că spița umană nu-i formată numai și numai din proști, tembeli și țoape). Drept pentru care țoapa noastră comunală, municipală, națională se îmbracă exclusiv de la case de modă străine (și asta n-ar fi de condamnat, dar tontoletele face caz, se fălește că cine-i el!), se parfumează cu „odicoloane” de-ți mută nasul din loc, însă cînd deschide botul se vede cît îi de găunos și neam prost. Nepreluîndu-l alții, țoapa se fudulește singură, își dă aere, se umflă de sine în pene ca broasca din fabulă, aia care voindu-se mare ca vaca, și-a ieșit prea tare din piele plesnind ca o bășică de porc, lăsînd în urmă o pată scîrboasă de bale. Țoapei îi place să se dea în stambă și spectacol, să-l știe lumea, pozează în fițuici mondene, bîlbîindu-se penibil pe sticla „tv”-ului, pe scurt – nu precupețește nici un efort să-și dea arama pe față (că „aur” de unde?!). Un scrib și-a subtitrat o piesă de teatru CASA CU ȚOAPE. Pare că la noi românii „casa” e mai mult, e ȚARA CU ȚOAPE, mai ales astăzi cînd s-a dat drumul la prostie pe toate canalele.
Iar ai greșit-o, Doamne!…
(Calistrat COSTIN)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!