Schimbarea la față

Cît de negru poate să fie „dracul”?!

Calistrat COSTIN

Acum fix treizeci de ani (1977), Eugen Ionescu declara într-o revistă franțuzească: „Sunt foarte sensibil la absența frumuseții”, îngrijorat de ritmul galopant de urîțire și schimonosire a umanității noastre în prag de sfîrșit de veac XX și de început de nou mileniu. Creator de stil în expresia teatrală, bruscînd oarecum tradiția (dar pe urmele strămoșului Carageale!), inspirat în fond de absurdul și absurditățile lumii trăitoare în bătrîna Europă zguduită de două conflagrații pîrjolitoare și pîndită de primejdia unei fatale și definitive „rinocerizări”, academicianul (româno)francez a fost, da, „sensibil” la multe alte fenomene ale epocii. Intuițiile și reala sensibilitate a dramaturgului nu doar la „absența frumuseții”, dar și la… prezența politichiei în devenirea umanului au marcat (chiar dacă fără vreun rezultat palpabil imediat) conștiința contemporanilor și, evident, cu ecouri neliniștitoare în postumitate. Eugen Ionescu aprecia – și nu vorbea gura fără el! – că „politica a împins umanitatea în pragul nebuniei”! A părăsit România, țara sa natală, țară-victimă a tîrgului dintre marile puteri, după cel de al doilea măcel mondial, și a ales „lumea liberă”, presimțind teroarea ce avea să urmeze odată înfrîntă fiara nazistă, încheiată pacea și instalat regimul de tristă memorie impus României de marele învingător de la răsărit! Dar…
Crudă ironie a sorții, crunt paradox! Omul care a proclamat că „nu există libertate fără cultură, și, mai ales, nu există cultură fără libertate” și că „dictatura ucide cultura”, conchide, ca un Faust deziluzionat că „lumea este insuportabilă” și, lovitură de trăsnet pentru un umanist ca el voind binele semenilor: „Mă întreb cu groază dacă popoarele pot fi guvernate altfel decît prin teroare”!!! Pare că marele scriitor, marele dizident, înverșunatul adversar al regimurilor dictatoriale n-a rezistat nervos, l-au lăsat idealurile, i-au sucombat speranțele întru edificarea unei istorii mai umane, mai omenoase! Altminteri nu se explică, sau se explică anevoie, sumbra încheiere, crez ca și testamentar: cum, Doamne, să gîndești că fiii tăi, popoarele tale, nu pot fi conduse spre mai lumină altfel decît prin teroare, prin împilare, prin urgisire, prin înrobire, prin sclavie?! A dedus Eugen Ionescu, în amarele sale experiențe, că „omul este cel mai mare dușman al omului” (ar veni că „lupul” este „prietenul”!) și că „trei sferturi din lume sunt conduse de nebuni”, dar… dar, Dumnezeule, mai zic și eu, o șansă de salvare de la „teroare” și „nebunie” trebuie să existe, fie și pentru faptul că a mai rămas… „un sfert de lume” călăuzit, să admitem, de „nenebuni”! înclin a crede că blestemul ionescian face parte din categoria acelor „aforisme celebre” de care scria Bacovia, ce te justifica „să trăiești”, adică să înduri (ca-n „Hamletul” lui Shakespeare) povara vieții tale și a istoriei comune, cu bunele și relele ei, și că – înțelepciune omenească veche – „n-o fi el, dracul, așa de negru cum îl zugrăvesc oamenii”! Pentru că superbul autor al atîtor pagini de geniu a fost un om adevărat (căci nimic din cele omenești nu i-au fost străine!), a criticat ce era strîmb, diform, monstruos în societate, și n-a ezitat să fie, nu-i așa, „sensibil la absența frumuseții”! Pe un președinte al Franței l-a socotit „insensibil la cultură”, deși acesta pretindea contrariul, în vreme ce un altul avea „simțul literaturii”! Iată, așadar cum divinul dramaturg, receptiv, în fine „sensibil”, și la cele politice ale zilei, n-a dezarmat cu totul, străduindu-se prin scrisul său de martor onest la avatarurile speciei, să îndrepte ce se poate îndrepta în lumea noastră atît de imperfectă, dar totuși a noastră, singura cunoscută nouă pînă astăzi!a avatarurile speci

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!