Schitul cu un singur călugăr

Undeva la marginea orașului Dărmănești, un indicator stingher arată calea spre schitul «Sfîntul Ilie». Drumul înclinat și plin de serpentine pare inaccesibil automobilului. Pe măsură ce înaintăm ne înconjoară pustietatea, pădurea și gerul montan. După «crucea lui Constantin», drumul devine cărare, iar mașina, inutilă. Urcușul continuă pe jos încă vreo 40 de minute. La 800 de metri altitudine, orizontul se deschide într-un platou de o frumusețe abruptă, străjuit de o biserică aproape neverosimilă prin izolarea ei, și de cîteva chilii. Intrăm într-o bucătărie prietenoasă prin pocnetul cald al lemnelor în sobă și icoanele de pe pereți. Singurul locatar, părintele Isaia, ne întîmpină cu zîmbet larg.

Destinul unei biserici

„Povestea schitului acesta începe cu voia bunului Dumnezeu pe la 1800. La acea vreme, însă, bîntuiau p-aci tîlharii lui Balaban, oameni răi, care nu făceau deosebire între boieri și fețe bisericești cînd hotărau un jaf. Se ascundeau sau depozitau comori în grotele din zonă. De teama lor, la 1850, călugării au coborît la poalele muntelui și biserica a fost demontată bucată cu bucată spre a fi dusă și ea într-un sat”, a povestit părintele.
Timp de un secol și jumătate, locul cel sfînt a rămas teritoriul fiarelor pădurii și buruienilor. Abia după 1989, creștinii locului și-au amintit că acolo trebuie să existe mănăstire. „După Revoluție, starețul meu mi-a încredințat misiunea de a reface schitul cu același hram ales, cred eu, chiar de Domnul. Am purces deci la treabă cu sprijinul sătenilor”, a continuat călugărul. întîi au răsărit cîteva chilii și un paraclis și abia mai tîrziu și biserica, aflată încă în construcție. S-a muncit pe brînci, în multe rînduri oamenii n-au ezitat să care în spate pe povîrniș sacii cu materiale. Nici cu banii n-a fost ușor: „a trebuit să mă descurc de unul singur cu fondurile. Au mai dat enoriașii, am mai împrumutat și eu și, pînă la urmă, am ieșit la liman”, a explicat părintele.

Pustnicul de secol XXI

La numai 43 de ani, un om a ales să trăiască singur într-unul dintre cele mai înalte puncte ale județului. Mai mult, a clădit un schit chiar pe hotarul dintre mai multe localități, nefiind descurajat de sălbăticia locului, ori de lipsa curentului electric. Pe platoul rupt de lume, viața curge lin și egal pentru ființa devenită una cu schitul.
„Nu m-am simțit niciodată singur aici. Pe de-o parte sînt departe dar foarte aproape de oameni, pe de alta sînt cu Dumnezeu. în general, cobor rar muntele, uneori numai de două ori pe an cînd mă cheamă diverse treburi. Vin însă mereu oameni la mine, fie sătenii care aduc provizii, fie străini, ajunși aici din curiozitate turistică sau dorința de a se liniști sufletește”, a mărturisit preotul.
Am stat mult de vorbă cu schimnicul. Ne-a povestit cum își folosește mini-generatorul de curent mai ales ca să încarce telefonul mobil și cum, ani de zile, singura sursă de lumină în întunericul nopții i-a fost lumînarea. Ori cum a crescut un pui de căprioară, de care devenise nedespărțit pînă acesta s-a întors pe neașteptate și definitiv în codri.
Ne-a ospătat cu o grozavă mîncare de pește gătită de mîna sa și cu vin rubiniu. La un moment dat însă, lumina zilei a pălit și ne-am dat seama că e timpul să-l părăsim pentru a reveni, mai bogați ca spirit, în zona civilizată. Pe preotul Isaia l-am lăsat la marginea platoului, cu același zîmbet bun și urări de «Sărbători fericite!» pe buze. (Alin LEANCĂ)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!