Scripta manent

Politica negării

* Carte mincinoasă – „Originea ceangăilor” (3)

Autorul cărții – Ferenc Pozsony – și-a demonstrat și în capitolul „Ceangăii în istoria Moldovei” reaua-intenție, incompetența și nereușita de a prezenta adevărul istoric. Autorul nu a realizat cercetări serioase în arhivele interne și externe. într-o manieră absolut nejustificată a prezentat situația teritoriului românesc de la estul Carpaților în perioada de după anul 500. „în cea de a doua jumătate a primului mileniu din era noastră”, a scris acesta, regiunea muntoasă, deluroasă de la est de Carpați a devenit teritoriul de tranziție a popoarelor nomade din est. Hunii au fost urmați de avari și de diferite triburi turco-bulgare. în secolul al IX-lea acest teritoriu a fost tranzitat de maghiari, apoi de pecenegi și uzi”. Autorul a rămas tributar acelei convingeri neștiințifice în conformitate cu care pămîntul fostei Dacii ar fi fost unul pustiu, deși informațiile istoricilor și descoperirile arheologice demonstrează existența și continuitatea daco-romanilor și a slavilor. „Maghiarii au întemeiat un stat în Bazinul Carpatic, în timp ce pecenegii și uzii s-au dispersat și asimilat în urma diferitelor evenimente beligerante”. Puterea de judecată a autorului a redus la maximum situația etnică din zona Carpaților, pentru a conclude că singurii locuitori prezenți în această parte a Europei au fost maghiarii. „Oștile regelui maghiar au respins cu succes atacurile cumanilor din secolul al XI-lea, motiv pentru care în perioada 1100 -1241 aceștia s-au stabilit temporar în Moldova și Țara Românească. Pentru a-i converti la creștinism, regele maghiar a înființat la Milcov o episcopie romano-catolică, episcopie care a devansat cu mult instituționalizarea bisericii ortodoxe în această regiune. Majoritatea lor a fost dispersată de tătari îm 1248, însă grupuri mai mici au cerut azil în Ungaria și s-au stabilit, împreună cu iosii, în Cîmpia Maghiară – situată între rîurile Dunărea și Tisa – în regiunea centrală a regatului maghiar, unde s-au asimilat rapid din punct de vedere lingvistic”.
Am preluat întregul citat pentru că exprimă cel mai groaznic neadevăr posibil și pentru a convinge asupra modului în care a conceput și a realizat o carte care propagă nerespectarea informațiilor științifice existente. Este negată existența populației românești în spațiul istorico-geografic în care s-au format neamul românilor și limba vorbită de acesta. Citatul demonstrează extremismul și radicalismul maghiarismului în negarea drepturilor istorice ale românilor de a trăi liberi pe pămîntul strămoșesc. Lucrarea are un caracter antieuropean. Este total potrivnică adevărului științific. Pretinsul etnograf s-a limitat să preia doar informația oferită de „istoricul bizantin Niketas Khoniates”, care în 1164 a scris despre „vlahii și zona graniței de la Halici”: „Românii sînt menționați într-un alt document la începutul secolului al XIII-lea”. Atîta a cunoscut el despre informațiile documentare asupra românilor. Acesta a eludat în mod conștient celelalte informații scrise de cronicarii bizantini, turci, armeni. Au fost nerespectate cele 15 surse documentare oferite de Anania Sirakați, în opera sa geografică din secolul al VII-lea privitoare la români, precum și importantele descoperiri arheologice realizate în 435 de așezări românești: 125 în Țara Românească, 130 în Moldova, 180 în Transilvana, care au atestat continuitatea românilor în secolele VII – IX pe vatra strămoșească.
Persistența în a nu respecta adevărul istoric este evidențiată și de modul în care răuvoitorul autor a fost capabil să înțeleagă, să traducă și să interpreteze conținutul brevei papale din anul 1234. Textul autorului în această privință este următorul: „într-o scrisoare din 1234, papa Grigore al IX-lea îl informează pe Bela al IV-lea, rege al Ungariei, că pe teritoriul episcopiei de Milcov, unde au migrat și numeroși coloniști maghiari și germani trăiește un popor numit vlah. Deoarece maghiarii și germanii trăiesc amestecați cu ortodocșii, foarte mulți dintre ei trec la religia ortodoxă și se asimilează poporului vlah”. Cu toate acestea, autorul a scris sentențioasa concluzie: „o episcopie romano-catolică care a devansat cu mult instituționalizarea bisericii ortodoxe în această regiune”. Concluzia nu reprezintă decît comunicarea falsificată a adevărului. Falsă și foarte înșelătoare este convingerea autorului exprimată în felul următor: „Populația vlahă (de limbă română) a pornit din Balcani și s-a extins treptat spre nord, iar mai tîrziu – în secolul al XV-lea, a ajuns majoritară în Moldova”. Neadevărul scris este iresponsabil și revoltător.
Cu toate că maghiarii ajunși în Panonia au fost extrem de puțini, autorul a avut îndrăzneala să scrie despre un intens proces de colonizare maghiară în Moldova dintre Carpați și Nistru. Peste toată Moldova a prezentat numai populație maghiară, cu toate că informațiile științifice, indiferent de proveniența lor, au scris despre români, care s-au opus cu succes politicii agresive a regilor nemaghiari ai Ungariei impuși de Sfîntul Scaun. Autorul nu și-a amintit despre victoria strălucită obținută de Basarab la Posada și nici de alungarea oștirii lui Ludovic de către Bogdan din Moldova. Biruința de la Baia nu există pentru asemenea scriitor de cuvinte care exprimă numai neadevăruri. Condițiile istorice din secolul al XVIII-lea, lupta lui Thokoly, războiul curuților, politica Mariei Tereza ar fi obligat o mare parte a populației secuiești din Transilvania să se refugieze în Moldova, unde ar fi întemeiat sate „omogene, în zone cu populație mai mică, la poalele munților și de obicei în văile rîurilor sau ale pîrîurilor (Pustiana, Frumoasa, Lespezi, Pârgărești, Călugăreni etc..), în localități și comunități maghiare mai vechi întemeiate în Evul Mediu (de exemplu Geoseni, Luizi, Călugăra, Cleja, Fărăoani). Ei au transformat fundamental cultura și dialectul specific acestor comunități. Alți refugiați secui ar fi întemeiat împreună cu românii noi comunități rurale: Gârleni, Lilieci, Florești, Solonț, Verșești, Enăchești, Bogata, Dărmănești, Turluianu, Furnicari, Chetriș, Doja, Brusturoasa, Vizantea, Ciugheș, Gutinaș, Ferăstrău-Oituz, Cucuieți, Bogdănești, Strugari, Lărguța, Livezi, Berzulești, Slănic, Cerdac, Capăta, Pralea etc”. Rezultă clar că autorul n-a putut să prezinte așezările cele mai numeroase, considerate de el ca fiind întemeiate de secuii refugiați în Moldova; de fapt au fost vechi sate întemeiate de strămoșii românilor încă din perioada neolitică, cea a dacilor și a coloniștilor români. Acestea au continuat în vremurile de restriște ale năvălitorilor barbari și de-a lungul perioadei medievale. Printr-o asemenea lucrare, care degradează demnitatea umană, autorul și-a dezis calitatea de etnograf și de cercetător științific. Capitolul scris nu are nimic comun cu știința, dar mai ales cu obiectivitatea care trebuie să stea la baza unor astfel de lucrări. (prof. dr. Dumitru ZAHARIA)cele 15 surse documentare oferite de Anania Sirakați, în opera

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!