Scripta manent

Istoria unei minciuni îngrozitoare

• Carte mincinoasă – „Originea ceangăilor” (4)

Capitolul „Viața religioasă a comunităților maghiare din Moldova”, din cartea lui Ferenc Poszony – este plin de erori și exagerări. După felul în care și-a ales bibliografia, maniera în care a folosit-o, dar mai cu seamă concepția demonstrată și modul în care și-a realizat opera autorul s-a străduit să-i convingă pe cititori asupra justeței celor scrise de Fenys în lucrarea publicată la Paris cu titlul semnificativ „Ungaria revizionistă”, în anul în care Hitler și Stalin desfășurau cele mai sinistre pregătiri pentru incendierea omenirii. Atunci Fenys a precizat: „Istoria maghiară este cea a unei minciuni îngrozitoare”. Autorul, total nepregătit sub raport științific, a scris enormitatea: „în Evul Mediu maghiarii stabiliți în Moldova au păstrat neîntreruptă legătura cu maghiarimea din Bazinul Carpatic cu ajutorul relațiilor economice și de rudenie”. Afirmația contravine total adevărului istoric și chiar celor scrise de autorul însuși în capitolul precedent. Ar fi fost suficient ca acesta să studieze opera lui Possevius – iezuitul diplomat, precum și celelalte informații documentare și s-ar fi lămurit cu ușurință că maghiarii, în expansiunea lor în Panonia, Transilvania, ca și asupra teritoriilor populate de români și slavi, au organizat unele tabere militare pe poziții strategice de unde supravegheau și interveneau cu cea mai mare sălbăticie și cruzime împotriva celor ce îndrăzneau să se revolte, să lupte contra sistemului de guvernămînt tiranic introdus cu sprijinul direct al Sfîntului Scaun și al feudalilor germani înrudiți cu primul rege al Ungariei, neîncoronatul Ștefan I, cel care și-a ucis multe dintre rudele apropiate pentru a asigura succesul cultului catolic. Urmașii săi arpadieni au continuat agresiunea împotriva românilor și slavilor, locuitori autohtoni în Panonia, pe întregul spațiu european de formare a neamului românesc. După cotropirea Transilvaniei, asupra Țării Românești și Moldovei regii angevini – ramura napolitană, nu maghiari – au organizat expediții cotropitoare, dar au fost răpuși cu succes de voievozii întemeietori de state independente românești, la sud și est de Carpați. Aceștia au spulberat pretenția de suzerani a regilor Ungariei.
Pretenția convertirii la catolicism a căpeteniei cumane, împreună cu „15.000 de oameni ai săi” este o afirmație gratuită. Documentele păstrate în Arhivele Secrete ale Vaticanului confirmă cu mult temei că triburile cumane ajunse în Panonia înainte de invazia mongolă și după aceasta erau formate din „păgâni”. O scrisoare primită de pontiful Romei, Grigore al IX-lea, de la episcopul „Olomucensis” informa că în statul Ungaria cumanii controlau totul, locuitorii țării erau tratați „cu atrocitate”, erau „infestați” de necredința religioasă, iar ortodocșii și ereticii ocupau o mare pondere în cuprinsul acestui regat. Populația Moldovei – scria demnitarul catolic, era ortodoxă. Aceasta era cunoscută sub numele de „pruteni” și era una românească, deoarece episcopul n-a contravenit conținutului corespondențelor papale din timpul pontificatului lui Grigore al IX-lea. Acesta i-a arătat mereu pe cumani ca fiind o populație nestatornică, rătăcitoare mult prea departe peste Nistru, fără ca episcopul catolic al Milcoviei să-i poată converti la catolicism. Replica Sfîntului Scaun, din toamna lui 1234, a fost categorică și potrivnică informațiilor regale, episcopale și misionare catolice. Exprimarea a fost directă: în cuprinsul Episcopiei cumanilor nu trăiește asemenea populații, doar una românească. întregul capitol (paginile 55-85), se bazează pe informațiile acelor misionari catolici de origine maghiară sau maghiarizați, de talia lui Paul Beke, Petrus Parcevics, Peter Zold, Alexander Papp, Innocentius Petras, Sulzer, Cosma Funtak, Ștefan Botskor care – așa cum atestă documentele parohiale și celelalte întocmite de ei înșiși, au maghiarizat onomastica românilor catolici, a toponimelor sătești și așezărilor urbane. Toți acești misionari catolici și alții au avut preocupări străine cultului catolic. Unii au transformat casele parohiale în adevărate haremuri. Excelează sub acest raport Alexander Papp, originar din Transilvania. Același individ a înșelat buna credință a enoriașilor de la Tg.Trotuș și a deposedat parohia de terenul cumpărat de credincioși, moara de apă, cazanul de țuică și de alte bunuri și valori materiale.
Majoritatea slujitorilor catolici erau de neam italian, recrutați de Sfîntul Scaun și Propaganda Fide. Prefecții misiunilor au fost italieni, numiți prin decrete de către instituția română. Episcopii care au avut răspunderea cultului catolic în Moldova au fost numiți de regii Poloniei, aprobați și sfințiți de Sfîntul Scaun sau trimișii acestuia. Regalitatea Ungariei n-a exercitat nici cea mai mică autoritate în această privință, în afara episcopului cumanilor, al cărui sediu n-a fost în Moldova, la pretinsa Milcovie. Prezența acestuia în Moldova n-a fost demonstrată prin nimic. Rezultate ale activității acestui demnitar catolic n-au existat. Chiar dacă ar fi avut anumite succese, acestea au fost anulate de marea invazie mongolă, din fața căreia „viteazul” rege al Ungariei s-a făcut nevăzut, fugar pe o insulă din Adriatica, acolo unde mongolii nu puteau ajunge. Convenția Paroni-Studer a fost prezentată într-o manieră deformată, deoarece etnograful n-a găsit de cuviință să amintească cititorilor săi presiunile și amenințările la care a fost impus vicarul apostolic de Iași din partea autorităților imperiale din capitala Moldova pentru a-l determina pe cel în cauză să se deplaseze la Cluj și să accepte condițiile umilitoare ale trimiterii misionarilor maghiari în Moldova, care să fie nefolositori populației românești de credință catolică de aici și vorbitoare prin excelență a limbii române. Curios este faptul că „autorul obiectiv” n-a amintit nici unul dintre multele documente naționale și cele păstrate în fondurile arhivistice păstrate în Arhivele Vaticanului, Propagandei Fide, ordinului iezuit în Torino, Napoli, Roma, care într-o majoritate zdrobitoare au consemnat populația catolică românească, adică pe cea care vorbea limba română în satele și așezările urbane românești din anul 1234 și pînă în zilele noastre. Limba cultului catolic în Moldova era cea latină, sub nici o formă maghiara, deoarece nu era recunoscută ca una liturgică.
Capitolul prezentat este unul defăimător la adresa poporului român și este în totală contradicție cu hotărîrea exprimată de actualul președinte al României, domnul Traian Băsescu, care în campania electorală a declarat: „Voi da România – românilor”.
(prof. dr. Dumitru ZAHARIA)odocșii și ereticii ocupau o mare pondere în cuprinsul acestui r

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!