Scripta manent

Aberații istorice: Moldova – o „enclavă izolată a maghiarimii” ?!

• carte mincinoasă – „Originea ceangăilor” (6)

Capitolul „Folclorul în limba maghiară”, din cartea lui Ferenc Pozsony, este deosebit de abundent în confuzii, aberații, falsuri și denaturări dintre cele mai grave, inadmisibile și de neacceptat de către oamenii care cunosc și judecă corect realitatea. Autorul s-a străduit să-și prezinte întreaga carte drept una enciclopedică, deoarece a abordat majoritatea problemelor privitoare la inexistenta etnie a ceangăilor maghiari în Moldova, dar a realizat una în genul celui care pretinde că știe din toate cîte ceva, dar în realitate nu cunoaște mai nimic cu certitudine în problema tratată de el.
Ferenc Pozsony a pierdut din vedere realitatea că faptele și situațiile sînt adevărate, nu explicarea lor prin prisma unor plăsmuiri, creații ale unor oameni total incompetenți, care s-au prezentat unor indivizi ignoranți, semianalfabeți, ușor de înșelat și corupt; autorul a profitat de faptul că aceșpti oameni simpli și-au prezentat punctele de vedere,determinîndu-i pe aceștia să vorbească conform dorințelor exprimate de cei veniți ca cercetători asupra inventatei etnii a ceangăilor și le-au imprimat asemenea exprimări prin mijloacele moderne, după care au plecat, le-au conservat și le prezintă drept izvoare documentare referitoare la trecutul unei minorități etnice care n-a trăit și nici nu s-a aflat pe pămîntul moldav.
Autorul a ignorat total procesul romanizării în spațiul geografic illiro-panonico-carpato-danubiano-pontic și atribuie rolul primordial maghiarimii în „Bazinul Carpatic”, teritoriu populat exclusiv de români pînă în secolul al XIII-lea, cînd prin foc, sabie, teroare și crime odioase regii arpadieni, vasali ai Sfîntului Scaun, au impus catolicismul ca religie și au dezlănțuit prigoana cea mai cumplită asupra românilor ortodocși.
Adept al expansionismului maghiar la răsăritul Carpaților, autorul a preluat toate acele invenții privind „coloniile maghiare” în Moldova între secolele XIII-XVIII. Majoritatea acestora ar fi dispărut, dar în secolul al XVIII-lea din cauza opresiunii austriece mii de secui s-ar fi refugiat la estul Carpaților, ca și cum acest teritoriu ar fi fost un pustiu. Adevărul este cunoscut și arhicunoscut cu privire la românii ortodocși și catolici din această parte a teritoriului românesc. Amintim acestui individ că o grupare etnică a fost și este reprezentată de o anumită tipologie umană, determinată de condiții istorice, geografice, de o cultură și o limbă proprie, un comportament și o conștiință aparte. Componentele specificale au lipsit și nu sînt prezente la pretinsa minoritate etnică a ceangăilor maghiari, pretinsă a popula Moldova din secolul al XIII-lea și pînă astăzi. Catolicii moldoveni în secolul al XIII-lea erau puțini, iar dezvoltarea lor a fost progresivă.
Documentele interne și externe întocmite pînă la finele secolului al XVI-lea cuprind informații vagi cu privire la existența catolicilor în Moldova, aflați sub protecția regilor Poloniei. Raportul lui Quirini n-a putut prezenta adevărul existenței celor aproape 11.000 de credincioși catolici în 15 tîrguri și satele dependente de ele. Aceștia ar fi trăit doar în 1.691 de familii răspîndite în 31 de așezări situate la mari depărtări una de alta, ceea ce făcea imposibilă întîlnirea dintre ele de-a lungul vieții lor. în anul 1623, Andrea Bogoslavich a arătat 1.010 case locuite de catolici moldoveni, populate de 2.630 de persoane de această credință. La 26 iulie 1631, boierii moldoveni din Cotnari au scris Sfîntului Scaun că oamenii de credință catolică din Moldova vorbeau numai „limba moldovenească”. Punctul de vedere a fost exprimat și de episcopul Zamoiski, la 24 iulie 1640. în acel moment catolicii din Moldova populau 782 de case și trăiau în 32 de așezări, împreună cu ortodocșii; se închinau în 24 de biserici de acest fel, răspîndite pe întregul cuprins al Moldovei dintre Carpați și Nistru. Aceștia nu puteau constitui o comunitate etnică separată.
Bandinus, în înțelegere cu Deodat, iezuiții din Transilvania, misionarii bosniaci, însoțit de secretarii săi – secuiul iezuit Paul Beke și de Petru Parcevich – bulgar de neam, dar aparținînd ordinului minorilor reformați, a efectuat vizita canonică la finele anului 1646 – martie 1647. Raportul a fost scris de Paul Beke, care după obținerea semnăturii l-a expediat iezuiților din Transilvania. Raportul iezuiților i-a prezentat drept maghiari pe românii de credință catolică răspîndiți în 39 de așezări. Scrisorile ulterioare, realizate de arhiepiscopul înșelat de secretarul său, i-au prezentat pe credincioșii catolici, apreciați la 5.487 de persoane, ca pe cei mai autentici români, vorbitori ai limbii strămoșești. Acești oameni populau 1.020 de case, formau 1.122 de familii și erau slujiți de 10 preoți și călugări, 30 de cantori – cei mai mulți veniți din Transilvania, adepți ai maghiarismului. Acești slujitori refuzau vorbirea limbii române și impuneau maghiara; conform șovinismului calvin, foloseau catehisme tipărite în această limbă.
în secolul al XVII-lea nu se poate discuta de comunități maghiare, deoarece așezările respective erau populate de ortodocși majoritari. Toți vorbeau limba română. La mijlocul secolului al XVII-lea toți misionarii și prefecții i-au considerat pe catolicii moldoveni ca români autohtoni și vorbitori ai limbii române. în anii 1761 – 1762 acești credincioși ar fi populat 53 de așezări în care trăiau 1.220 de familii în care se aflau 5.863 de enoriași. în afara habitatului se aflau circa 1.200 de persoane. Totalul catolicilor ar fi fost de 7.000 de persoane. în 1777, Mauro, prefectul de Iași, a prezentat pe bazinul Siretului 44 de așezări cu populație ortodoxă și catolică. Ultima totaliza 8.380 de persoane. în 15 așezări de la Kokoseni, Iași, Huși trăiau 1.440 de credincioși, din care 250 erau poloni și armeni, specificați ca singurii străini de neamul românilor. în toată Moldova acestui an erau 9.820 de credincioși catolici, toți vorbitori ai limbii române și polonii arătați. Documentele diplomatice rusești au scris despre „biserica catolică românească din Moldova”. în 1789, prefectul Roceki a raportat 12.470 catolici români care au respins vorbirea limbii maghiare, cerută cu insistență de austrieci și maghiari. Rezultă clar că într-o jumătate de secol de progres economic populația catolică din Moldova a crescut cu aproximativ 5.000 de persoane, pe cale naturală și prin convertirea unor ortodocși. Condițiile istorice, așa cum au relatat documentele, n-au permis migrația secuilor. Papa Pius al VII-lea a respins maghiarismul și pretențiile absurde ale episcopului Transilvaniei și ale cardinalului primat al Ungariei de a prelua conducerea cultului catolic din Moldova. Pretinsul folclor și manifestările coreografice ale maghiarilor din Moldova n-au existat și nu există decît în mințile îmbolnăvite de șovinismul maghiar. Contradicția scrisă de autor pe pagina 114: „Moldova este o enclavă izolată a maghiarimii (…); Ținem să menționăm că obiceiurile ceangăilor au fost îmbogățite în primul rînd de cultura populară a românilor ortodocși din Moldova și nu de a celor din Transilvania și din secuime”, fiind un proces istoric care a exprimat în modul cel mai limpede românitatea acestor oameni și a creațiilor lor artistice. Culegătorii folclorului românesc al catolicilor din Moldova, publicarea rezultatelor muncii lor în perioada interbelică au demonstrat adevărul și în această privință. (prof. dr. Dumitru ZAHARIA)dere a fost exprimat și de episcopul Zamoiski, la 24 iulie 1640. în acel moment catolicii din Moldova populau 782 de case

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!