* Românii au populat neîntrerupt sud-estul Transilvaniei
Prezența românilor pe așa-numitul „pămînt secuiesc” nu poate fi ignorată și nici contestată de adepții autonomiei acestui teritoriu și a locuitorilor săi. Organizarea coloniștilor războinici, aduși aici cu scopul anunțat în mod perfid, al apărării regatului de invaziile populațiilor răsăritene, dar care era în fapt unul religios și politic, a fost împrumutată de la români, populație băștinașă și organizată pe scaune, numite cu termenul latinesc „sedes”. Și neamul sașilor a procedat la fel. Nici sașii, și nici secuii nu au fost aduși pe pămîntul românesc al Transilvaniei organizați pe scaune. Ambele etnii au găsit forma organizatorică la români, au împrumutat-o și au numit-o în mod identic. Instituțiile de judecată secuiești, formate din 12 membri, n-au fost invenție proprie, dar era o formă a instanțelor românești. Alegerea membrilor scaunelor de judecată –
o treime dintre bătrînii așezărilor, iar restul de către obștea populațiilor localităților în cauză, a fost o practică românească îndelungată, înscrisă în documentele respective sub forma „jus valachicale” („dreptul românesc”). Asemenea organizare judecătorească venea din trecutul secular al românilor trăitori pe spațiul geografic cotropit de maghiari; atît pe teritoriul panonic, cît și pe cel transilvan.
Călugărul franciscan minorit Paulinus din Veneția a scris, în cronica întocmită în anul 1334, că apărarea granițelor răsăritene ale Transilvaniei constituia o practică veche a românilor din zonele respective. Același scriitor medieval, ca și alte documente, au relatat că în anul invaziei tătarilor – 1241 – românii și secuii au închis și au apărat trecătorile Carpaților pentru a-i opri pe năvălitori să pătrundă în interiorul pămîntului strămoșesc. In perioada anilor 1367 – 1375 românii, locuitori în Vasarhel (Târgu Secuiesc), dependenți de castelul Balvanus, aveau obligația să-l aprovizioneze cu lemne pe proprietarul respectiv și să întrețină în stare corespunzătoare zidurile construcției în cauză.
Documente vaticane, întocmite în secolul al XIV-lea, au relatat faptul că multe dintre bisericile care funcționau în zona „secuiască” aveau obligația de a da zeciuială către Sfântul Scaun. Bisericile parohiale și cele filiale aveau onomastica românească, dată după toponime sau cea a proprietarilor de pămînt sau de sate, ori poate al ziditorului și întemeietorilor. Asemenea denumiri nu erau de origine secuiască și nici maghiară, deoarece au fost redate în formele Bucur, Corund, Sipedre, Gig, Tertha, Forschad, Daia, Deboz, Villa, Carasun, Crăciun, Seimuș, Secu și multe altele similare.
Nu lipsesc din documentele secolului al XIV-lea, primul veac al consolidării stăpînirii maghiaro-catolice asupra acestei părți din pămîntul românesc, informațiile referitoare la acei iobagi băștinași, „jobagy”, care erau de neam românesc. Subliniem faptul că secuii au fost aduși în zonă ca niște oameni înnobilați, scutiți de impozite și de mai toate obligațiile. Privilegiile de care au beneficiat acești înnobilați, de fapt slujitori devotați ai regatului maghiar și ai Sfântului Scaun, au constituit un mijloc de ademenire a păturii suprapuse românești, care, pentru a beneficia de scutirile acordate n-a ezitat să solicite catolicizarea și trecerea în rîndurile secuilor, schimbîndu-și onomastica concomitent cu trecerea la noua religie.
Cu toate că s-au petrecut asemenea fenomene, instituția cnezială românească, ca formă de conducere a satelor autohtonilor din sud-estul Transilvaniei, a fost menționată în documente ca urmare a existenței ei încă o perioadă îndelungată de timp.
Fenomenul a fost menționat și în anul 1426, atunci cînd regele Sigismund de Luxemburg a dăruit românilor din satul Brețcu, situat în vecinătatea fostei cetăți romane Angustia, înscris în document în forma „villa Valachalis Bereczk” (satul românesc), mai multe privilegii. Locuitorii de aici obișnuiau să fie conduși de cnejii lor, Ioan și Radu, ajutați și de unii secui fruntași. Tot aceștia constituiau și instanța de judecată a neînțelegerilor dintre locuitorii satului. Documentul atestă coabitarea româno-secuiască și nu o luptă nejustificată etnico-religioasă sau șovinism. Românii satului constituiau o garnizoană permanentă și puternică, de apărare a pasului Oituz și capabilă să facă explorări în Moldova, așa cum era obiceiul din vechime.
Informațiile prezentate arată clar nu numai primordialitatea românilor în pretinsa Țară a Secuilor, dar și continuitatea acestora în spațiul românesc arătat. Ele conving asupra faptului că nu se justifică cu nimic pretenția absurdă a extremiștilor maghiari, în afară de scopul ascuns al maghiarizării totale. (prof. dr. Dumitru ZAHARIA)
Lasă un răspuns