Dictatul de la Viena, ocuparea părților de nord și de răsărit ale Transilvaniei de către Ungaria condusă de Horthy, amiralul fără flotă, a avut consecințele cele mai grave îndurate de români, între septembrie 1940 – octombrie 1944. Românii ortodocși și cei greco – catolici, locuitori ai comunei Ghimeș – Făget, n-au fost scutiți de persecuțiile horthyștilor. Comandantul militar al județului Ciuc, imediat ce a preluat puterea și comanda acestei zone, a ordonat chemarea tuturor notarilor, preoților, învățătorilor, funcționarilor, polițailor și a jandarmilor la sediul plășii Frumoasa. Aici li s-au dat cele mai categorice ordine, ca să lucreze în așa fel încît toți românii greco – catolici să fie obligați să renunțe la ritul respectiv și să treacă la cel catolic. Concomitent li s-a cerut împuterniciților statului dictatorial să-i oblige să renunțe la conștiința că aparțin neamului românesc și să se declare maghiari. Ordinele date de un asemenea comandant maghiar și-au găsit o aplicabilitate perpetuă și deosebit de brutală pe teritoriul comunei Ghimeș – Făget. Practicile intimidării și amenințării cu baioneta, împușcarea, moartea prin tortură, confiscarea bunurilor agonisite cu trudă, expulzarea peste granițele temporare și-au găsit o largă întrebuințare pe teritoriul acestei comune, precum și în restul așezărilor cotropite. Documentele întocmite la primăria comunei respective, Parohia catolică Ghimeș – Făget, Parohia greco – catolică Ghimeș – Făget conving că pînă la data de 4 februarie 1942 un număr de 211 familii românești au fost obligate să declare: „de azi înainte nu mai sîntem greco – catolici și români”, dar sînt catolici și maghiari.
Lista întocmită, semnată și ștampilată de funcționarul horthyst Kovacs, convinge asupra adevărului petrecut în satele de pe cursul superior al Trotușului. Lista respectivă cuprinde numele celor torturați, psihic și material, ca să accepte așa ceva. Din cuprinsul ei am selectat, fără preferință și subiectivism, următoarele familii: Jarca Andrei și Ungureanu Ana; Gîrbea Dumitru și Laslău Floarea; Jarca Ioan și Olteanu Maria; Ungureanu Nicolae și Floarea Elisabeta; Condrea Ioan și Olteanu Maria; Olteanu Gheorghe a lui Maria și Suciu Ioana; Ardeleanu Gheorghe și Colceru Victoria; Florea Ilie și Suciu Agneza. Copiii celor în cauză au cunoscut și ei calvarul părinților. Tuturor acestor familii li s-au scris numele în formele specifice limbii maghiare. Maghiarizarea realizată astfel a sporit artificial numărul pretinșilor maghiari din comună. Paralel cu maghiarizarea onomasticii, li s-a impus comportamentul și conștiința maghiară. Acești oameni au fost constrînși să se prezinte mai întîi la primărie, unde ofițerul stării civile, Coșa Moise, a întocmit procese-verbale privind declarația dată cu privire „la renunțarea” la religia greco – catolică și dorința exprimată de a o accepta pe cea româno – catolică. Tortura nu lua sfîrșit aici, deoarece cel în cauză era obligat să se prezinte în fața administratorului parohiei. Acesta, la rîndul lui, obliga pe respectivul român să depună jurămîntul în fața lui, cu mîna pe cruce și evanghelie. Pe baza comunicării făcute de primărie, parohul a fost obligat să efectueze „operațiunile cu această schimbare în actul de naștere și de botez”. Peste 1.500 de oameni au fost supuși acestui calvar. Documentele preluate de Arhivele Naționale Bacău demonstrează calea deosebit de violentă asupra modului în care a fost realizat procesul de maghiarizare a românilor, care au avut neșansa să cunoască direct „opera civilizatoare” a statului apostolic maghiar. Aceste fonduri arhivistice și multe altele au puterea să convingă pe orice om de bună credință că pretinsa „maghiarime” de pe cuprinsul statului român și o mare parte a populației Ungariei n-au nimic comun cu triburile maghiare. Populația de limbă maghiară din România este aproape în întregime una românească, dar care, de-a lungul secolelor, a fost supusă unui proces continuu și sistematic de maghiarizare prin metodele cele mai sălbatice, conduse de statul maghiar, ajutat permanent de cultul catolic și cel calvin. Documentele atestă această tristă realitate. (Prof. dr. Dumitru ZAHARIA)
Lasă un răspuns