* Îngrădiri la „libera dezvoltare”
După dezastrul provocat în Ungaria, Transilvania, Croația, Slovenia, Serbia, care a culminat cu uciderea a mii de români în patria lor istorică, Kossuth și colaboratorii săi au fugit pe teritoriul otoman. Aflîndu-se la Șumla, Ludovic Kossuth și Cazimir Batthyany au întocmit, la19 ianuarie 1850, o Instrucțiune pe care au adresat-o lui Carrossini – agent ungur la Belgrad. In documentul intitulat „L’autonomie et l’independance de l’etat de Hongrie”, cei doi politicieni maghiari au scris în modul cel mai cinic că „…în privința ofertelor politice și a libertăților individuale, legea a plasat pe toată lumea pe picior de egalitate perfectă”. Diverselor naționalități din Ungaria, susțineau politicienii respectivi, li s-au acordat fiecăreia dintre acestea garanțiile necesare asigurării „liberei dezvoltări”.
Libertatea de folosire a limbii materne, în raport cu biserica și școala, a fost nu numai asigurată, dar a fost pusă la dispoziție și subvenția necesară. Statul maghiar condus de Kossuth ar fi asigurat dezvoltarea civilizată a fiecărei naționalități. Baza administrației ar fi fost comuna, în care s-ar fi asigurat folosirea limbilor naționale. Instituțiile judecătorești ar fi permis dreptul de adresare pentru toate naționalitățile conlocuitoare în limba vorbită de fiecare. Legile și ordonanțele ar fi fost publicate în limbile vorbite. „Într-un cuvînt – arătau ei – …nimic n-a fost neglijat, pentru ca totul să fie perfect și compatibil cu unitatea statului Ungariei, nimic să nu ducă la dezmembrarea teritorială a corpului acestuia și nici să subordonăm rasei maghiare pe toate celelalte națiuni care populează țara. Noi nu vrem ca maghiarii să fie stăpînii celorlalte rase, dar nici nu dorim ca maghiarul să fie sclav”. „Siguranța exterioară – subliniau cei doi politicieni – „…nu poate fi apărată decît de existența statului maghiar”. Sârbii, croații, polonezii, ca și maghiarii trebuiau să înțeleagă că garantarea dezvoltării libere și consolidarea fiecărui stat și a fiecărei naționalități individuale nu se puteau realiza decît printr-o unitate a acestora.
Caracterul demagogic al acestei Instrucțiuni este evident. Aceasta a urmărit realizarea izolării românilor, separarea lor de sârbi și croați. „Noi ungurii, noi suntem încercuiți de neamurile slave”. Tuturor acestora li s-a activat, în ultimul timp, ideia regenerării prin slavismul propovăduit de Rusia”. Protectoratul promis de țarism nu reforma cu nimic ideia de libertate pentru rasa slavă. „Fără libertate, orice națiune este departe de a fi liberă!”. Rusia nu urmărea decît absorbirea sârbilor, croaților. In fața acestei primejdii era necesară federalizarea statelor slave și a celui maghiar; singura soluție „…care garantează mutual existența lor politică, libertatea lor națională. Aceasta ar putea forma un ansamblu atît de puternic, care singur ar putea garanta apărarea în fața oricărei agresiuni. Aceasta ar fi singura cale de regenerare a slavilor din această parte a Europei”.
Conducătorii maghiari și-au demonstrat devotamentul pentru „integritatea” statului maghiar, deși în interiorul acestuia trăiau peste 6 milioane de români încă nemaghiarizați. Concepția lor asupra pretinsei „perfecte egalități în drepturi” pentru toate naționalitățile a fost contrazisă de ignorarea absolută a românilor. In această Instrucțiune, scrisă de Kossuth și Bathyanny, au fost amintiți doar „valahii din Serbia”, sub forma: „Patrioții valahi ar fi invitați să organizeze cu zgârcenie o mică brigadă, formată «din valahii» care locuiesc în Serbia, pentru a ne deschide calea de comunicare cu căpeteniile populare valahe în Transilvania”. Atîta au găsit de cuviință să scrie Kossuth și Bathyanny despre români într-o Instrucțiune diplomatică al cărei conținut a fost redat pe 10 pagini și prin care și-au exprimat convingerea că trebuia organizat un alt război al maghiarilor și slavilor împotriva Austriei, deoarece aceasta nu reprezenta viitorul în Europa Centrală. Singurul stat care ar fi putut asigura dezvoltarea viitoare a națiunilor din această zonă europeană ar fi fost Ungaria ajutată de sârbi, sloveni și croați, în care românii să nu mai existe ca neam. Aceasta a fost semnificația ignorărilor în documentul respectiv.
Diferența de concepție politică dintre români și maghiari a fost enormă. Prin jurămîntul depus la lucrările Adunării de la Blaj, din 3/15 mai 1848, fiecare român participant s-a obligat: „Voi susține totdeauna națiunea noastră română pe cale dreaptă și legitimă și o voi apăra cu toate puterile în contra oricărui act și asuprire; nu voi lucra niciodată în contra drepturilor și intereselor națiunii române, ci voi ținea și voi apăra legea și limba noastră română, precum și libertatea, egalitatea și frățietatea; pe aceste principii voi respecta toate națiunile ardelene, poftind egală respectare de la dânsele; nu voi încerca să asupresc pe nimeni, dar nici nu voi suferi să ne asuprească nimeni”. Conținutul documentului demonstrează adevărata concepție democratică.
Acesta a fost unul dintre milioanele de strigăte zadarnice ale milioanelor de români asupriți, exploatați, batjocoriți și nerecunoscuți ca națiune în pretinsul regat apostolic condus de regi catolici și împărați habsburgi, surzi și muți în fața luptei de aproape un mileniu dusă de acest neam pentru demnitate și libertate națională. (prof. dr. Dumitru ZAHARIA)
Lasă un răspuns