Cîte nu-i trec omului prin minte atunci cînd stă de vorbă cu sine însuși ori se gîndește la unii dintre cei cu care împărtășește pasiunea condeiului! Unul dintre corespondenții noștri statornici, inginerul pensionar Corneliu Cristea, din Onești, împătimit al istoriei și al adevărului, a simțit nevoia de a se mărturisi în legătură cu fapte și oameni din trecut, dar și de astăzi. Chiar dacă scrisoarea pe care o publicăm în continuare se adresează realizatorului acestei pagini de opinii, considerăm că aceasta conține suficiente situații ce pot suscita interesul larg al cititorilor:
Stimate domnule redactor,
Vă mulțumesc frumos pentru ajutor. Vă rog, tot frumos, să mă iertați fiindcă tot cred că mă opresc, dar cîndva tot se va întîmpla capătul. De data aceasta, cu „Podul lui Ștefan” e de vină un alt colaborator al ziarului dumneavoastră, d-l Șendrea, deoarece după ultima noastră convorbire am avut și cu dumnealui o discuție și mi-a sugerat tema pe care v-o propun, la rîndu-mi. Pînă îmi veți publica articolul despre această capodoperă arhitecturală din timpul voievodului Ștefan cel Mare și Sfînt am să vă vorbesc despre alte nume ilustre, fiindcă tot ne aflăm lîngă sărbătoarea eroilor neamului. Un oltean – Valentin Dascălu – în cartea sa „Miriapodul”, scria – în urmă cu vreo 25 de ani: „Personalitățile sunt tot niște persoane, urinează ca și noi – spune Carpentier, însă mișcă mari mase de oameni în scopul dorit, care poate fi benefic sau malefic”.
Desigur că ne întrebăm dacă au trebuit omenirii Gingis Han, Timur Lenk, Hitler, Stalin, însă probabil că da, din moment ce au existat Budha, Iisus, Mahomed și gîndul mă duce la lecțiile din liceu, cele de materialism naiv, dialectică spontană, unitatea și lupta contrariilor (alb – negru, uscat – ud, primar – secundar, diferențial – integral, neted – aspru etc).
În altă ordine de idei, a început nebuneala promisiunilor de tot felul, fără acoperire și fără ca cei care au promis „marea cu sarea” în anul 2 000 să dea seamă ce au făcut, mai bine zis cîte rămîn nefăcute după patru ani. Cred că nu mai apuc îndreptarea, cred că alta ne era soarta dacă se realiza dorința regelui Ferdinand – capitală la Alba Iulia sau dorința lui Titulescu – capitală la Brașov; astfel, Ardealul nu era atît de părăsit, la cheremul unor iredentiști. Mi se pare că județul Neamț are pămînturi în județul Harghita, dar se doarme și se visează frumos!
Cu privire la tezaurul nostru pierdut pe la ruși, am făcut cu de la mine hotărîre un calcul: 94 tone de aur egal cu 94.000 de kilograme: 19,3 kg/ dm3 rezultă 4 871 dm3, respectiv radical din 3/4871 egal 17 dm. Deci: chiar dacă valoarea tezaurului format din obiecte ar fi doar greutatea lor (deși valoarea unora dintre piese e mult mai mare; să ne gîndim la o ferecătură de evanghelie, de exemplu), ar rezulta un cub cu latura de circa 1,7 metri.
Nu-mi mai amintesc unde am citit, cîndva, că ambasadorul polonez la Moscova, în 1918, îi spunea ambasadorului nostru în aceeași capitală că în Anglia trăia bine Znioviev sau Kamenenv, vînzînd în Londra bijuteriile reginei Maria. Iată pe unde ni se împrăștia tezaurul de ale cărui urme nu mai apucăm să dăm!
Mi-au cam trecut anii, domnule Buznea; ne-au cam trecut anii! Mai apucăm îndreptarea? Știu că se făurește greu o mentalitate potrivit căreia să-mi pară bine că economia națională e prosperă, deși afacerile personale-mi merg prost, să-mi pară rău că economia națională nu e pe drumul bun, deși cifra de afaceri a firmei mele arată bine, dar ce, din ce vedem și auzim, îmi dă voie să sper că mai apuc să văd îndreptarea?
Cred că sînt prăpăstios, prea văd lucrurile în tragic, au trecut abia 15 ani, dar îmi aduc aminte de cugetarea: „Vrei să cunoști un om? Dă-i putere!” Și iată ce a ieșit și unde sîntem în clasamentele țărilor cu care coexistăm geopolitic!
Mă mulțumesc cu puțin. Mă rog la Dumnezeu de puțină pace și de puțină sănătate, dar mi-e milă de copiii pe care-i văd atît de derutați și de nefericiți.
Gata, mă opresc aici! Vă mulțumesc din nou, vă doresc sănătate. Cu toată considerația,
Corneliu Cristea, Onești
Nota red.: Gînduri frumoase, domnule Cristea. Motiv pentru care vi le și publicăm. Avem nevoie de asemenea scrisori. Ne fac plăcere. Cît despre gîndul retragerii, renunțați la el. Ziarul nostru vă rămîne deschis permanent, iar urbea de pe Trotuș are destule fapte despre care să ne scrieți. Cu întreaga noastră considerație, Ziarul de Bacău
Lasă un răspuns