Scurt pe 2

Un adversar pentru Președinte!

âmi place lupta! întotdeauna mi-a plăcut. Ce fel de luptă?… De orice fel. Lupta să fie: crîncenă, necruțătoare, fără menajamente, dar în același timp dreaptă, onestă, dar mai ales fără ranchiună. De-a lungul anilor am îndrăgit toate genurile de luptă, cele care-și merită numele de luptă, adică de confruntare nobilă, de întrecere care dă sens și consistență existenței și fără de care aceasta ar avea gustul dulceag-sălciu al zărului din care a dispărut toată consistența vitală a laptelui. Ne putem hrăni doar cu zer? Nu! Deci, să acceptăm că ne place lupta, așa cum ne place viața cu care în bună măsură se confundă.
Evenimentele din decembrie ’89 au făcut posibilă, după mulți ani, aducerea în prim-plan a unei altfel de lupte: a luptei electorale. O luptă adevărată, care să înlocuiască surogatul pseudo-electoral al marxism-leninismului – impus cu de-a sila decenii în șir pînă la îngrețoșare. Debutul disputei electorale în regim de pionierat n-a putut ocoli amatorismul specific oricărui început, unde experiența, tradiția și cultura politică puteau fi consemnate doar la capitolul „amintiri” și nicidecum ca un fel de arsenal utilizabil și adaptabil momentului. S-a ajuns astfel la un soi de „cultură politică” după ureche, de pe vremea lui…. Ureche (cronicarul), adică ceva diform, spontan, incontrolabil, greu de încadrat în vreun model sau curent politic modern în care să domine argumentația rațională, disputa de idei și nu umoarea de sorginte balcanică, vindicativ-emoțională, atît de specifică vijelioșilor combatanți ai acelor vremi. în loc de luptă politică – în adevăratul sens al cuvîntului – s-a ajuns la un fel de încăierare de iarmaroc, în care fiecare se înarmează cu ce-i cade la îndemînă spre a-și afirma întîietatea în fața rivalului, deși, oarecum, condițiile și regulile luptei electorale adevărate erau cunoscute de năbădăioșii combatanți. Cumva disputa putea fi asemuită unor meciuri de box între neinițiați care, întîmplător aduși în ring, uită de regulile specifice acestui sport (pe care le consideră, în plus, ineficiente) spre a-și căra cu sălbăticie picioare în locurile cele mai sensibile ale trupului și în același timp a se scuipa și înjura cu o „perspicacitate” și o perseverență birjărească.
Nu poate nimeni să nu recunoască (doar dacă este rău-voitor) că treptat-treptat disputa politică, în general, și cea electorală, în special, s-au decantat de-a lungul anilor care s-au scurs de la acele evenimente prin filtrul profesionalizărilor succesive, fiind încă departe – ce-i drept – de modelele specifice democrațiilor europene sau americane, făurite și perfecționate în decurs de secole. După o oarecare acalmie în privința disputelor politice din țara noastră, ultimele evenimente au avut darul să ne releve că încă sîntem departe de cerințele unei politici moderne. Semnalul de atac l-a dat – după cum era de așteptat – proaspătul președinte al PSD, Mircea Geoană, care cu un aer de belicos, de care nu-l credeam capabil, s-a făcut auzit pe mai toate posturile de radio și televiziune: „A venit momentul să trecem la luptă”, „Ceea ce va conta de-acum încolo va fi lupta pentru recîștigarea puterii!” etc. Ascultîndu-l, mai-mai era să-mi frec mîinile de satisfacție la gîndul unor viitoare, îndîrjite și pasionante lupte politice ale PSD-ului cu actuala Putere, din care – așa cum ar fi firesc – ar urma să cîștige electoratul. Imediat, însă, încercînd să intuiesc cam cum ar arăta aceste încleștări titanice între foștii și actualii deținători ai Puterii, mărturisesc că n-am putut să-mi reprim un neplăcut fior de dezamăgire doar la gîndul viitorilor combatanți care vor intra în „ringul” disputelor electorale. Cu cine vine, de fapt, pe cîmpul de luptă al politicii românești, PSD-ul cel ce s-a voit înnoit și primenit în urma disputelor din interiorul partidului? Cu Geoană și Năstase, „snopiți” deja în precedentele lupte electorale de redutabilul Băsescu? Cu un lot zaharisit, de mult timp contestat, din care lipsește infuzia de sînge proaspăt al tinereții? Nume noi, de perspectivă: zero! Dacă în privința luptei la nivel parlamentar se mai poate discuta, în lupta pentru președinție rezultatul este atît de previzibil încît nici nu mai poate fi vorba de o luptă care cît de cît să-și merite numele, ci pur și simplu de un …”carnagiu politic” în care cutezătorul împins în „brațele ucigașe” ale titanului de la Cotroceni ar putea fi considerat de ai săi un adevărat martir (politicește vorbind). Pe undeva, s-ar putea asemui cu un meci de box între un campion de categorie super-grea, de talia lui Cassius Clay, și un adversar de categorie mediocră, de categorie ușoară. Un astfel de meci, cu un final mai mult decît previzibil, este un meci care nu interesează pe nimeni. Despre al treilea component al proaspătului „triumvirat” pesedist, pe nume Miron Mitrea ca posibil adversar al lui Băsescu, pare o glumă. Nici unul din cei trei și nici un alt membru al PSD-ului – cum se prezintă el în momentul de față – nu poate constitui un rival cît de cît viabil pentru actualul locatar al Cotrocenilor. O singură dată Traian Băsescu a putut apărea vulnerabil în fața rivalilor săi: atunci cînd, obligat la o campanie electorală „blitz”, de doar o lună și ceva, față de cea a lui Năstase – care a beneficiat de toate avantajele posibile: timp îndelungat, mijloace mass-media mai mult decît servile și părtinitoare (vezi în primul rînd TVR 1 și TVR 2), acțiuni de influențare a electoratului rural prin toate mijloacele (unde Băsescu era aproape necunoscut) și multe altele de felul acesta. Nici arhaicul și prăfuitul dosar „Flota”, scos de la naftalină la fiecare confruntare electorală cu un soi de oportunitate mai curînd caraghioasă decît eficientă, n-a putut dinamita „stînca marină” inexpugnabilă care înfruntă de ani buni valurile furibunde și spumegînde ale „mareei pesediste”!
Dar momentul de vulnerabilitate al redutabilului politician (atunci cînd mai existau oarece șanse de a fi învins) a trecut fără speranța de a se mai repeta vreodată. în recenta dispută din interiorul PSD-ului, în care fiecare era preocupat să-și facă loc cît mai în față, s-a uitat cu desăvîrșire lucrul esențial: realitatea politică actuală. Din această perspectivă, chemarea la luptă a lui Mircea Geoană pare mai curînd o glumă puerilă, bună de spus în concediu la mare, dar care în timp va deconspira suficiența și superficialitatea celor care au crezut că a lupta e totuna cu a învinge.
Horia Ioan POPESCUecurs de secole. După o oarecare acalmie în privința disputelor politice din țara noastră, ultimele evenimente au avut

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!