• din colonia muncitoarească cu peste 1.000 de suflete au rămas doar amintirile și ruinele • în anii ’20 – ’30, localitatea era dotată cu trotuare de lemn, școală, brutărie și chiar cinematograf • astăzi nici curent electric nu mai există
Părăsim, la capătul localității Mănăstirea Cașin, șoșeaua asfaltată, pentru a lua în piept drumul pietruit ce urcă ușor. Pietrele încep să devină din ce în ce mai mari și, imediat, ne gîndim la „direcția” mașinii, care are toate șansele să fie făcută „varză”. Cui îi pasă, însă? Povestea cătunului Scutaru, o colonie de muncă înfloritoare înființată la începutul secolului XX de germani, din care au mai rămas, peste timp, doar ruinele, pare a merita orice efort. Peste numai cîteva minute intrăm în pădure. Drumul continuă să urce, în timp ce mașina își vede mai departe de „dansul” său pe pietre. Irelevant. Tot ce contează sînt „zidurile” de copaci ce flanchează drumul de o parte și de alta, susurul pîrîului ce ne face parcă în ciudă curgînd în direcție opusă și „mirosul” de aer curat, care se încăpățînează să ne bombardeze nările învățate cu amoniacul citadin al Bacăului. Ne întrebăm dacă zona e trecută pe vreo hartă turistică, dar neuronii ne iau la palme și afișează o pancardă pe care scrie „nu”. Luăm act, dar în secunda următoare ne gîndim că e păcat. Mare păcat. Timpul dedicat meditațiilor este însă, scurtat brusc de dipariția „zidurilor” de copaci. Scăpat de sub oborocul pereților verzi, soare ne lovește direct în față. Sau în parbriz, depinde de sistemul de referință din care sînt privite lucrurile. În fața noastră se întinde, cît vezi cu ochii, o poiană în care, din loc în loc, se zăresc forme ce par a fi case. E semnul că am ajuns la capătul călătoriei: colonia Scutaru. O liniște ciudată învăluie însă, totul. „Aruncate” la cîțiva zeci de metri una de alta, puținele case par pustii. Ceva mai încolo, pe dreapta, o clădire ce-și trădează încă importanța de altădată stă aplecată într-o rînă. Pereții de paiantă par a fi uitat de mult ce miros are varul, acoperișul de șindrilă e ca vai de lume, în timp ce gardul e o amintire îndepărtată. Cei care își aduc aminte că aici a fost, pe vremuri, căminul cultural, cinematograful și biblioteca se pot număra pe degete. Acum, din aripa de vest au rămas doar patru pereți în care sălășluiesc animalele. Domestice. Adică trei cai. Capătul celălalt al casei se anunță a fi mult mai stabil, așa că ne hotărîm să dăm colțul. Intuiția ține cu noi și descoperim primul om. Mărunțel, neras și cu o pălărie roasă de vremuri înfundată pe cap, bărbatul din fața noastră pare „lipit” de leațul de lemn ce ține loc de scaun. Pe masa din fața sa, un pahar jegos plin pe jumătate cu o licoare de o culoare incertă așteaptă să fie dat peste gît. Omul privește pierdut printre copacii de peste drum.
Riscăm o întrebare despre oamenii care locuiesc în Scutaru. Trezit parcă din amorțire, bărbatul descoperă într-un tîrziu că lîngă el se află niște străini. „Aici îs doar eu și fata de la birt”, spune bărbatul. În dreapta, o gaură dreptunghiulară din peretele de paiantă ține loc de ușă la birtul cu pricina, singurul „magazin” care a rezistat în zonă. De altfel, acesta pare a fi singura ocupație a oamenilor din Scutaru, atîția cîți or mai fi. Primarul comunei Mănăstirea Cașin, Gabriel Apreotesei, spune că numărul acestora nu depășește 50 de suflete. Mai bine de un sfert din aceștia trăiesc sub același acoperiș. Adică în familia Vasilache, care are nu mai puțin de 14 copii. Acoperișul cu pricina e, de fapt, al grajdurilor în care, în urmă cu cîțiva zeci de ani, „locuiau” animalele coloniei. De-a lungul a cîtorva decenii, lumea se poate însă, schimba. Chiar în totalitate.
Amintirea unei lumi pierdute
Povestea coloniei forestiere Scutaru începe la debutul secolului XX. În anii 1907 – 1909, societatea Union ce aparținea de Trustul Industrial Milano își deschide aici o fabrică de cherestea cu nu mai puțin de 24 de gatere. Lemnul trebuia transportat, așa că a fost construită o linie de cale ferată îngustă ce străbătea muntele pe o distanță de 51 de kilometri. De aici și pînă la apariția unei colonii muncitorești înfloritoare nu a mai fost decît un pas. Peste 300 de familii de muncitori germani, dar și foarte mulți români au ridicat parcă din neant o localitate ce aducea mai degrabă a stațiune balneoclimaterică. Trotuarele din lemn, brutăria, măcelăria, cinematograful și restaurantul erau doar cîteva mărturii ale civilizației la care ajunsese colonia Scutaru. Primul Război Mondial, dar și criza economică de la începutul anilor ’30, a făcut ca activitatea din Scutaru să se diminueze sensibil. În ultimii ani ai deceniului patru, lumea începe, încet – încet, să revină în pădurea de la Cașin, dar cel de-al II-lea Război Mondial dă iar peste cap viața muncitorilor forestieri. Finalul acestuia aduce cu sine o oarecare revigorare a coloniei, dar era doar liniștea dinaintea furtunii care avea să aducă sfîrșitul. Un final care s-a „tradus” prin apariția Fabricii de cherestea de la Onești, care a preluat tot ce a însemnat prelucrare a lemnului pe valea Trotușului și a Cașinului. Colinia Scutaru își semnase însă, condamnarea la moarte. Brutăria, măcelăria ori cinematograful au devenit amintire. Sărăcia a săpat încet, dar sigur pînă și în conștiința oamenilor rămași, totuși, aici. În timp, furturile au devenit o obișnuință. Așa a dispărut microhidrocentrala de pe Cașin, care asigura curentul electric, dar și, într-un final, mocănița. Locul traverselor de lemn și al șinelor a fost luat de drumul forestier ce urcă pînă în vîrf de munte. Locul muncitorilor de la Scutaru nu a fost însă, revendicat de nimeni. (Eduard CUCU)
Lasă un răspuns