„Sforile” mediatice și psihoza manipulării

In plină actualitate și de o nedorită notorietate, situația conflictuală din televiziunea și radiodifuziunea română suscită controverse dintre cele mai aprinse privind politicile editoriale. Prima ședință a Comisiei parlamentare de anchetă a fost deschisă de cunoscuta realizatoare de emisiuni tv – Lucia Hossu-Longin, cu o rafală de acuzații la adresa actualului președinte-director general al SNTV. Distinsa doamnă a prezentat, printre altele, și modul prin care se practica cenzura, anume – nu prin tăierea unor paragrafe de știri, ci prin renunțarea difuzării lor din diverse motive ori prin „tăierea” finanțării acelor emisiuni ce nu corespundeau intereselor vechii Puteri. Iar în cazul mediatizării acțiunilor fostei Opoziții, redactorii erau constrînși să nu difuzeze imaginile pe post, în special în cazul lui Corneliu Vadim Tudor, cînd apăreau cel mult imagini de-ale sale însoțite de comentarii „potrivite”. Lista exemplelor poate continua cu Victor Ciorbea sau Theodor Stolojan. Cu mult mai gravă a fost, însă, dezvăluirea potrivit căreia imediat după preluarea puterii de către PSD toate înregistrările cu fostul președinte Emil Constantinescu, aflate în arhiva Departamentului de Știri, au fost șterse! Lucia Hossu Longin explica acest fapt incredibil declarînd că „Pentru ei, istoria trebuia să înceapă din anul 2000”! Astfel, critica serioasă la adresa guvernului, a premierului sau a președintelui la ore de vîrf devenise, după acest moment, aproape imposibilă, pe cînd în guvernarea anterioară erau practici obișnuite. Mai mult, așa cum arăta și doamna Longin, telefoanele pe firul scurt către editori pentru a împiedica anumiți lideri ai Opoziției să apară la TV sau pentru a manipula circumstanțele în care aceștia apar deveniseră – de asemenea -, o practică obișnuită.
Controlul asupra programelor din orele de vîrf, atît la televiziunea publică, cît și la cele private, se realizează pe mai multe căi. Din păcate, una dintre ele care se poate manifesta și în actualul regim este autocenzura practicată de înșiși editorii și aceasta datorită vulnerabilității patronilor de televiziuni private, care ajung de cele mai multe ori să datoreze mulți bani statului. Și atunci, pentru a evita presiunea politică, editorii s-au refugiat în presa de tip tabloid. In ultimii doi ani jurnalele de televiziune au devenit mai puțin politice – cu excepția perioadelor de campanii electorale și alegerilor – și mai mult tabloide, înclinate spre știrile de senzație, precum violuri, crime, accidente de trafic rutier. Cu toate că mulți dintre editori susțin că această procedură asigură menținerea unui rating ridicat, știrile sînt ceva mai puțin urmărite, pierzînd – conform statisticilor – circa 20 la sută din audiența pe care o aveau în anul 2000. Televiziunea publică a rămas singura care difuzează știri și reportaje politice în cantitate mai mare, dar aceasta înseamnă – ca o regulă generală -, prezentarea premierului și a guvernului într-un mod mai puțin critic.
Dar năravurile acestea nu sînt deloc noi. In perioada sistemului comunist cenzura a funcționat în mod cert ca un control, dar esența fenomenului o constituie urmările care s-au reflectat asupra mentalităților. Astfel s-a demarat lungul proces al implementării comunismului cu necesitatea ca noul sistem să fie acceptat pe scară națională și pe termen nedeterminat; la un asemenea nivel, pătrunderea și solidificarea procesului nu se puteau desfășura prin forță, ci prin convingere la nivel mental. Iar unul din mijloacele cu roluri bine cotate în această cruntă manipulare era, pe lîngă televiziune, și presa scrisă, care se ocupa de informațiile ce priveau prezentul acelor ani, cenzura de acest tip presupunînd în principal decuparea realității. Aceasta echivala cu prezentarea a cît mai puține informații de interes public și cu utilizarea unor formulări laconice, fără a se menționa date precise. In privința informațiilor externe, ele vizau cu precădere țările socialiste înfrățite, în timp ce țările occidentale aveau parte de un regim special, prezentîndu-se doar aspectele negative ale acestora, cu scopul exclusiv de a sublinia doar așa-zisa perfecțiune a sistemului comunist. La toate acestea veghea, cu o vigilență mereu trează, Securitatea, încadrată pe tot parcursul funcționării ei cu „elemente verificate din punct de vedere politic și devotate trup și suflet clasei muncitoare” și care trebuia, prin însăși legea organică de funcționare, să fie „un pilon de susținere al regimului”, nicidecum al țării , așa cum normal ar fi trebuit să fie. Totul a fost bine ticluit în vederea manipulării în masă a cetățenilor acestei țări, iar lupta deschisă a regimului comunist împotriva „minorităților” care din cînd în cînd încercau să se împotrivească a fost întotdeauna legitimată în actele Securității drept interese de stat – așa cum relata un apreciat istoric: „…instituția prin care regimul comunist s-a autocertificat în mod oficial drept un stat polițienesc, avînd ca scop declarat apărarea cuceririlor democratice, deci menținerea și consolidarea sistemului prin anihilarea oricărei dizidențe față de linia impusă de conducerea comunistă”.
Rămîne, în final, un mare semn de întrebare: o națiune sau un grup de indivizi ar putea, cumva, stăpîni tehnologiile de informație și rețelele de televiziune în așa fel încît să domine lumea? Caracterul recticular și extrem de dezvoltat al acestor tehnologii pare a interzice acest lucru, fără a exclude, însă, unele relații de dominație și de dependență locale și temporare. Și totuși, dezvăluirile din ultima perioadă au demonstrat că sforile aranjamentelor dubioase sînt trase, de cele mai multe ori chiar, de la vîrf. Nu vom fi, însă, pe deplin siguri de acest lucru decît atunci cînd va putea fi demonstrat în totalitate. (Romulus Dan BUSNEA)ele care se poate manifesta și în actualul

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!