Simboluri pascale

Focul și lumina

În numeroase așezări rurale din Moldova, cum ar fi de exemplu cele situate pe Valea Berheciului, dar și din Transilvania, există datina de a se face, înspre ziua de Paște, un foc mare lîngă biserică. În alte părți, între care se află și județul nostru, există datina de a se aprinde o roată și de a-i da, apoi, drumul de pe vîrful unui deal, la vale. „Iar după ce s’a făcut focul, despre care se crede că ar fi însemnând focul ce l-ar fi avut și la care s’ar fi încălzit ostașii cari vegheau mormântul Domnului Nostru Isus și după ce a înserat cum se cade, prinde a se strânge lângă dânsul o mulțime de popor, mai ales însă tineretul, băețani și feciori, cari stau și veghează toată noaptea, spre a putea fi treaz și lua parte la ridicarea epitafului și serbarea învierii, acela are foarte mare merit. In același timp, unii mărturisesc fel de fel de întâmplări și povești sau legende, iar alții caută cu cea mai mare încordare și atențiune când și cum se va deschide cerul sau în ce parte va arde vreo comoară, căci în această noapte, după credința Românilor de pretutindeni, cerul se deschide și o voce necunoscută întreabă pe cel ce l-a văzut deschizându-se: ce dorește și ce voește. Și dacă respectivul cere atunci dela Dumnezeu iertarea păcatelor sau altceva, dorința i se împlinește. Iar dacă vede vreo comoară arzând, poate să meargă la dânsa să-și însemne locul, ca a doua zi s’o poată desgropa.

Mulți inși, tot spre acel scop, adică spre a vedea cum se deschide cerul și unde ard comori, fac focuri sau pălălăi în seara spre Paști, pe lângă case sau și prin alte locuri, din fân stricat sau din niște gunoaie, în cari pun usturoiu sau niște coji de usturoiu, unde stau toată ziua și pândesc. Iar alții nu dorm, ci veghează toată noaptea, pentrucă așa au apucat din moși strămoși și așa este bine.

Poveștile sau legendele ce le istorisesc cei ce stau și veghează lângă focul de lângă biserică, se referă la prigonirea Domnului nostru Isus, la patimile, moartea și învierea sa, apoi la luna lui Martie și Prier și în urmă, la arderea și desgroparea comorilor”.

O altă legendă din Moldova „Zice că a fost odată o biserică creștină și la biserica aceea se strângea tot poporul noaptea spre Duminica Paștilor, însă nimeni nu intră în biserică, ci numai preotul. Acest preot intră cu o lumină stinsă în mână și se ruga la masa cea de piatră din mijlocul altarului numai singur un timp anumit. Și după ce se ruga el în decursul timpului hotărât cât avea să se roage, se despică piatra și se arăta o lumină. Atunci preotul își aprindea lumina sa de la lumina ce arăta din piatră și ieșind afară la poporul adunat striga:

– „Hristos a înviat!”

Iar poporul adunat răspundea:

– „Adevărat c’a ‘nviat!”

Poporul numia piatra aceea Mormântul Mântuitorului; despicarea ei: scularea din morți sau Invierea; iar lumina ce se arăta lor o numiau însuși Mântuitorul, căci ei știau că Is. Hr. este lumina vieții. Și apoi își aprindeau toți luminile lor de la aceea a preotului. Și de atunci s’a păstrat datina până în ziua de azi de a aprinde lumină de la Înviere.

Mai departe, tot despre arătarea luminii acesteia, se istorisește că, văzând și auzind băcăuanii despre lumina aceasta, au rugat pe creștini să le încuviințeze și lor odată această încercare și li s’a încuviințat. Însă ei nu făcură ca creștinii, ci intrară cu toții înăuntrul bisericii, iar poporul rămase și de astă dată afară; și, deși acuma era mai supărat, tot se ruga ca și alte dăți. Iată însă că se desfăcu deodată un stâlp ce se afla în apropierea bisericii; și lumina cea obștească li se revărsă lor în stâlpul acesta. Iar băcăuanii stau și se rugau în biserică, așteptând lumina Invierii și lumina dorită nu li se mai arătă”. (Adaptare de Eugen Șendrea după S. Fl. Marian)