Duminica trecută, în bisericile ortodoxe din întreaga țară s-a predicat despre „săracul Lazăr”. Faptele, aevea sau doar în parabolă, au o vechime de peste două mii de ani. Antiteza dintre bogat și sărac va mai fi fost și înainte, dar și după Hristos. Tălmăcirea parabolei, pentru cei chemați să o asculte și înțeleagă, este simplă și crudă: Lazăr cel sărac și bolnav a murit de foame la poarta bogatului, care trăia în porfiră și in subțire și se veselea în petreceri zilnice. A murit Lazăr în sărăcia lui și bogatul în belșug. Biblia precizează că Lazăr a ajuns în Rai, iar bogatul anonim în Iad, unde suferea foarte, ceea ce înseamnă că ne aflăm în fața compensației universale.
Lazări săraci sînt peste tot, în Occident și Orient, în nord sau în sud. Unii își merită soarta: alcoolici, toxicomani, leneși etc. Sînt, însă, și Lazări care suferă fără să aibă vreo vină, decît aceea că s-au născut într-o societate prost întocmită și mizerabil condusă. Și dacă averea bogatului din Biblie se datora părinților acestuia, bogăția bogaților de la noi se datorește părinților noștri, care au muncit și au murit sub lozinca viitorului de aur. După anul 1989 un număr de indivizi, care nu se remarcau decît prin mici furtișaguri, escrocherii și alte asemenea găinării, s-au ajuns că azi aruncă cu bani în vulg. Iși fac viloaie unde ar încăpea tot neamul lor de la țăruș, își trac gipante, și dacă ar putea ar intra cu ele chiar și la closet, în timp ce „prostimea” (în cazul de față omul simplu și sărac), nu găsește bani de-o pîine pentru masa copiilor săi flămînzi și anemici.
Societatea a degenerat pentru că, dacă în pilda lui Lazăr – acesta bolnav fiind la poarta bogatului, cîinii îi lingeau rănile, Lazării noștri nu se pot apropia de căsoaiele bogaților neanonimi fiindcă ori îi alungă gardianul postat în zonă, ori îi sfîșie pitbulii care consumă într-o zi cît o grupă de la copii de la grădiniță.
O fi huma Terrei sub stăpînirea lui Satan, o fi începutul sfîrșitului guguloiului pe care trăim și, poate că în creierul lor cuprins de osînză bogătașii efemeri nu mai pot discerne că starea lor se datorește sărăciei celor mulți, dar, la fel ca în parabolă, ei vor trebui să plătească, fie aici prin falimente răsunătoare, fie în pripon la închisoare, dar sigur, foarte sigur, la judecata viitoare, fără partid și fără culoare.
Lazării noștri mor de frig, de foame, răpuși de boli prin spitale sau cămine de bătrîni, în singurătate. Ei mai au, totuși, o speranță, dar nu pentru această viață. Sînt excluși de la ospăț și, la fel ca biblicul Lazăr, nu se bucură nici măcar de resturile de la masa bogatului. (Hary CERNEȚ)
Lasă un răspuns