Istoria consemnează că în urma mișcărilor sociale de amploare urmează perioade de confuzie politică și stagnare economică. România nu putea face excepție de la regulă. Ba, dimpotrivă, noi am întărit regula. După evenimentele sîngeroase din decembrie 1989 au apărut pe scena politică multe partide și partidulețe. Conducătorii unor partide de buzunar erau chiar hazlii. Memorabil pentru hazul său a fost un oarecare Zambra, care, în plină ședință televizată a C.P.U.N., la întrebarea ce profesiune are, a răspuns sec: politician.
Nu mai conta că insul era doar absolvent de liceu și foarte tînăr pentru ceea ce pretindea că este. De fapt, nu știm în ce termeni s-ar fi purtat o discuție despre politichie între liberalul Cîmpeanu și Zambra „politicianul”.
S-au ridicat însă și politicieni tineri, abili, școliți, cu priză la public. O impresie bună a făcut Corneliu Vadim Tudor, care s-a lansat ca ultranaționalist și justițiar. Pamfletar de forță, s-a impus în revista „România Mare”. A reușit să-l elibereze din închisoarea transnistreană pe românul Ilașcu, acesta fiind, în prezent, parlamentar de Bacău.
Pe lîngă racilele sociale și politice surprinse caustic în rubrica „Alcibiade”, din propria revistă, „Tribunul”, cum îi place să i se spună, susținea permanent trei idei fixe: alipirea la România a teritoriilor pierdute în urma Pactului Ribentrop-Molotov, ungurii și evreii.
A susținut, alături de mulți alți patrioți, și memoria ce se cuvine mareșalului Ion Antonescu. Inteligența sclipitoare și postura de justițiar au dus la accedarea în turul doi al alegerilor prezidențiale din anul 2000.
Ieșirile zgomotoase privind judecarea pe stadioane și folosirea mitralierei, precum și poziția intransigentă față de evreii care susțin holocaustul în timpul marii conflagrații mondiale, dar și limba bifurcată față de toți și toate, l-au așezat într-un con de umbră în unele cercuri interesate din țară, dar mai ales în străinătate. Nu se poate ca la capacitatea sa de analiză și sinteză să nu fi înțeles că tonul face muzica. Lecția austriacă i-a dat de gîndit, dar, ca mai toate mințile înzestrate, a sărit dintr-o extremă în alta.
Ce să înțeleagă votantul stabil care a apreciat naționalismul, ideea de justiție și Românie dodoloață, cînd astăzi ridică statui celor pe care i-a înjurat ani în șir în revista pe care o coordonează. Ca doctor în istorie ce se pretinde, știe că istoria nu se scrie de pe o zi pe alta și nici nu constituie un sumum de pamflete.
Iluminarea interioară pe care o invocă pentru a-și argumenta noua față politică, dacă nu cumva este de la Prințul Întunericului – fost înger al luminii, privește propria persoană, dar să nu amestece această stare pseudoînoitoare cu istoria neamului din care face parte.
A culpabiliza poporul, prin susținerea fără acoperire cu dovezi, că 400.000 de evrei au fost victime ale Holocaustului în România, echivalează cu victimizarea poporului român, greșeală impardonabilă a celui ce se proclamă patriot. Fără a explica semantica noțiunilor de patrie și patriot, rezultă indiscutabil că C.V.T. a simulat calitatea de iubitor și apărător, pînă la jertfa supremă pentru țară care îl animă pe cel ce se consideră român. Sau poate acum simulează schimbarea la față. Oricare din cele două variante este cea adevărată, atitudinea Vadimului pune multe semne de întrebare privind viitorul său politic. Este greu de presupus că în atare situație va mai fi susținut fără rezerve de nucleul dur al partidului.
Dacă această schimbare politică de 180 de grade s-a datorat unor sfătuitori, dușmanii personali și cei politici au reușit, dacă însă schimbarea se datorește propriei gîndiri, are probleme de sănătate.
Vechiul Testament – istorie religioasă a evreilor, îi definește ca popor ales al Dumnezeului Oștirilor Cerului.
Din cauza nesocotirii voinței lui Dumnezeu, transmisă prin Moise și prooroci, evreii au avut mult de suferit. La cererea răstignirii lui Iisus Hristos, Ponțiu Pilat i-a avertizat că nu găsește nimic de condamnat la Iisus și s-a spălat pe mîini, în sensul că nu vrea să-și facă păcat prin condamnarea la crucificare. Atunci, marii preoți și poporul au strigat să-L răstignească, acceptînd ca sîngele Lui să cadă asupra lor. Și au plătit un tribut îngrozitor. S-a adeverit din nou Scriptura, în sensul că au mîncat părinții aguridă (struguri acri, tîrzii, de toamnă) și li s-au strepezit dinții urmașilor. Dacă voința lui Dumnezeu a fost să-și certe poporul ales, susținerile lui Vadim se transformă în rătăcire a minții. Vadime, Vadime, ia seama la pildele sfinților, să nu cumva să te afli în opoziție cu Stăpînul Universului. (Hary CERNEȚ)
Lasă un răspuns