Sinaxar ortodox și romano-catolic: Sfîntul Apostol și Evanghelist Luca

Zic unii oameni: nu mă lepăd de Hristos, âl iubesc, âl mărturisesc, âl venerez, însă în inima și în sufletul meu, înlăuntrul sinei mele, în ascunzișul persoanei mele intime. Cu gura, cu glas puternic și înalt nu-mi dă mîna să o fac. Ei și!? Nu aceasta trage greu la cîntar. Esențialul nu-i oare ce credem, ce mărturisim în sinea noastră, în adîncul ființei noastre spirituale? Vorbele nu-s decît sunete și părelnicii, alcătuiri șubrede și de suprafață, zboară, se pierd în vremelnicie.
Nici raționamenul acesta nu-i creștinesc. Luați aminte: nu ajunge credința lăuntrică, nu ajunge dragostea nemărturisită în afară, oricît de sinceră, de fierbinte. E fățarnică. Cum adică fățarnică, de vreme ce este sinceră, ba și caldă? E fățarnică pentru că nu se dă pe față, e pe jumătate: numai înăuntru, e drămuită. Mărturisirea lăuntrică e bună pentru sporirea noastră duhovnicească, pentru mîntuire însă e nevoie, neapărată nevoie de una exterioară, cu gura, cu vorba. Nu ajung iubirea sau credința cu gura, oricare ar fi riscurile.
Este trebuință de multă trezvie, ca să nu fim furați de minciună. Mințind, nimeni nu se face părtaș lui Dumnezeu și mincinosul este străin de El. Căci este scris: „Toată minciuna de la diavolul este”. Și, iarăși: „Mincinos este și tată al minciunii”. Așadar, pe diavolul îl numește mincinos. Căci adevărul este Dumnezeu. De voim să ne mîntuim cu adevărat, sîntem datori să iubim adevărul, cu toată puterea și cu toată sîrguința și să ne păzim de toată minciuna, ca nimic să nu ne despartă de adevăr și de viață. mele, în ascunzișul persoanei mele intim

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!