Sinaxar romano-catolic: Pomenirea Sfîntului Benedict Iosif Labre
Sunt mulți oameni care zic: „De ce trebuință este postul la cei care trăiesc în curăție?” Dar aceasta este o întrebare a celor leneși și slabi. Căci, dacă ar fi să privim astfel lucrurile, cine a fost mai curat decît Adam? Încă și pe acesta nu l-a lipsit Dumnezeu de post. Pentru că ceea ce i-a zis lui: „Din toți pomii ce sînt în Rai să mîncați, iar din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mîncați”. Acesta este chipull postului. De vreme ce de acest post a fost trebuință în Rai, apoi cu cît mai mult este el necesar în afară din Rai. Dacă, mai înainte de răni, era trebuință de ierburi vindecătoare, atunci este nevoie de ierburi în timpul rănilor? Dacă pînă nu a venit încă războiul asupra noastră, a fost trebuință de arme, cu atît mai mult acum, cînd stăm în mijlocul războiului poftelor?
Să cunoaștem cît se mînie Dumnezeu, cînd este hulit postul și cît îl iubește pe cel ce îl ține cu cinste. Adam n-a cinstit postul; drept aceea a auzit glasul Domnului, zicîndu-i: „Pămînt ești și în pămînt vei merge.” Iată cît se mînie Dumnezeu cînd defaimă cineva postul; aduce moarte asupra celui ce nu poartă grijă de el. Dar, iata puterea postului. Că postul întoarce jumătate din calea ce duce la moarte. Pildă și dovadă despre aceasta avem nu de la doi oameni sau trei, ci de la un popor întreg, al cetății celei mari a ninivitenilor, care era aproape de pieire, de nu s-ar fi întors cu pocăință și cu post. Aceștia deși nu aveau lege, nici știință de ceva, și-au pus lor lege: postul. Deci, noi cum să ne lepădăm de acela pentru care avem o mulțime de dovezi? Că Moise și Ilie, cînd voiau să se apropie și să vorbească cu Dumnezeu, alergau mai întîi la post și ridicau spre cer mîini pătrunse de post. Însuși Domnul Dumnezeul nostru Iisus Hristos a flămînzit, vreme de patruzeci de zile, netrebuindu-I post, ci dîndu-ne armă de biruință asupra a toată puterea diavolului.
Într-o mănăstire trăia un stareț, sfînt, neagonisitor de averi și foarte milostiv, care nu avea nimic al său, ci doar o pîine. Într-una din zile, a venit un sărac la chilia lui, cerînd milostenie. El, neavînd nimic, doar o pîine, a scos-o și a dat-o săracului. Atunci săracul i-a spus: „Nu voiesc pîine, ci hrană.” Starețul, vrînd să-i fie de folos, l-a luat de mînă și l-a dus în chilia sa. Spre mirarea lui, săracul n-a aflat nimic altceva decît hainele cu care starețul era îmbrăcat. Mirîndu-se de o bunătate ca aceasta a starețului, săracul a dezlegat săculețul său și toate cîte le avea le-a vărsat în mijlocul chiliei și a zis: „Primește acestea, bunule bătrîn, că eu voi cere de aiurea cele de trebuință pentru mine.” (Constantin GHERASIM)
Lasă un răspuns