Sinaxar romano-catolic: Pomenirea Sfîntului Marcelin
Într-o noapte, Sfîntul Andrei, slugă fiind la un bogătaș, s-a culcat și s-a visat în niște palate împărătești. Împăratul ședea pe tron și, chemîndu-l, l-a întrebat: „Voiești, oare, să-mi slujești cu tot sufletul?” Iar Andrei a zis: „Voiesc, Doamne”. Iar Împăratul i-a dat să mănînce ceva, puțin mai amar decît pelinul, și i-a spus: „În acest fel este calea cea dureroasă a celor ce-mi slujesc mie în lumea aceasta”. După aceea i-a dat ceva mai alb decît zăpada și mai dulce decît mana. Sfîntul a mîncat și s-a veselit și a uitat de amărăciunea cea dintîi. Apoi i-a spus Împăratul: „În acest fel este la mine, hrana celor ce-mi slujesc mie și rabdă bărbătește pînă la sfîrșit. Deci, ostenește-te și tu cu bărbăție, precum ai început. Puțin vei pătimi, însă în veci, în viața cea nesfîrșită, te vei desfăta.” Trezindu-se din somn, Andrei s-a gîndit: cea dintîi arătare amară închipuiește răbdarea din lumea aceasta, iar dulceața cea mai de pe urmă închipuiește viața cea veșnică. Dupa aceea, l-a ținut stăpînul lui patru luni și l-a lăsat slobod și a început a alerga pe ulițe, făcîndu-se nebun. Și umbla prin cetate, lipsit, necăjit, chinuit. Unii îl batjocoreau ca pe un nebun, alții îl goneau de la ei, fiindu-le scîrbă de el ca de un cîine, alții îl socoteau îndrăcit, alții, dintre copiii cei tineri, îl băteau glumind între ei. Sfîntul răbda și se ruga pentru cei ce-l supăral. Iar dacă cineva din cei milostivi, iubitori de săraci, îi dădeau milostenie, el, luînd-o, o dădea la alți săraci. Nu o oferea ca adică să fie cunoscut că dă milostenie, ci ca un nebun, certîndu-se cu dînșii, ca și cum voia a-i bate pe ei,. Lua banii pe care îi avea în mîini, îi arunca în fața lor și așa alții îi adunau. Se întîmpla adeseori ca pîine să nu guste cîte trei zile, iar alteori și toată săptămîna o petrecea flămînd și de nu era cineva ca să-i dea o bucată de pîine, și cealaltă săptămînă o petrecea fără de hrană. Iar haina lui era o ruptură netrebnică, care abia putea să-i acopere goliciunea trupească. Ziua alerga pe ulițe ca un nebun, asemănîndu-se întru toate Sfîntului Simeon, celui nebun pentru Hristos, iar noaptea o petrecea în rugăciune.
Întru o cetate atît de mare, viețuind în mijlocul unui popor numeros, nu avea unde să-și plece capul. Că săracii îl goneau din colibele lor, iar bogații nu-l lăsau în curțile lor. Cînd avea nevoie ca să doarmă și să se odihnească, se ducea unde zac cîinii în gunoi și se culca întrei ei. Dar nici aceia nu-l primeau între ei pe sfînt, că unii cîini îl mușcau și-l goneau, iar alții fugeau de dînsul, lăsîndu-l singur. Niciodată nu s-a odihnit sub vreun acoperămînt, ci totdeauna în frig și în zăduf, călcat de oameni și de dobitoace. În dînsul s-a sălășluit Darul Duhului Sfînt și a avut darul mai-nainte-vederii, că vedea gîndurile oamenilor. (Constantin GHERASIM)
Lasă un răspuns