Ofensiva de vara a marilor corporatii sindicale romanesti da semne ca ar vrea sa se potoleasca, dupa ce acestea au ajuns la consens cu guvernantii: inca 40 de lei la salariul minim brut pe economie, dar de la 1 octombrie, si nu de la 1 iulie, asa cum se batuse palma la negocierile din iarna. Bine si asa, decit nimic! Scotocindu-se cu mai multa convingere prin conturile protejate ale ministerului de finante s-au gasit ceva rezerve si excedente, astfel ca sloganul ce s-a tot servit in vremea din urma – nu avem bani – a picat la cea dintii strigare mai serioasa, constatindu-se ca, de fapt, efortul financiar nu-i chiar atit de mare, iar influentele asupra altor costuri sint, de fapt, minime. Dar asa-s obiceiurile pe la noi: intii il pui pe „nu se poate” in fata, pentru ca apoi sa constati ca ti-ai racit gura de pomana.
Pe undeva, totusi, isi are si Executivul partea lui de dreptate: de unde sa dai, daca nu prea ai?! Cu trimitere directa la productivitatea muncii, care-i printre cele mai mici din Uniunea Europeana. Situatie in care, ne place ori nu, trebuie sa facem trimitere directa la un celebru slogan de dinainte de ’89 lansat de insasi gura Pacatosului: nu putem consuma mai mult decit producem. Si nu stiu, zau, dar parca avea dreptate! Fiindca si atunci, ca si acum, unii se fac ca muncesc aplicind sloganul „cum sa facem sa nu facem nici cit facem”. Dar fara sa-i atinga la buzunare. O confirmare a principiului am avut-o nu de mult, cind o echipa de interventie de la E-ON Gaz a fost pusa sa execute o lucrare chiar in fata blocului in care locuiesc, fiind vorba despre schimbarea unui segment de conducta in lungime de vreo doi metri, ce alimenteaza centrala termica de cartier. Timp de patru sau cinci zile au lucrat aici vreo zece oameni si doua utilaje, pentru a sapa un sant de un metru adincime, a pune teava pe pozitie, a o suda si, apoi, acoperi la loc portiunea respectiva. I-am urmarit cu totul intimplator: unul – doi lucrau, altul ii dirija, iar ceilalti sase-sapte stateau pe o banca la umbra unei salcii si fumau. Se-ntelege ca pentru zilele respective „de munca” au fost platiti corespunzator, adica bine. Cu ce bani? Din incasarile pe consumurile abonatilor. Si sa ne mai intrebam de ce cresc continuu tarifele la gaze?! Si nu doar la gaze.
Nemunca este o mentalitate paguboasa; care ne costa mult mai mult decit ne putem imagina sau cuantifica. Iar a pretinde fara a da ceva in schimb, ori a da foarte putin, nu reprezinta altceva decit un atentat direct la siguranta si binele comun. Practicile de genul „doi cu sapa, cinci cu mapa” inca mai fac casa buna cu unii dintre noi, si degeaba ne simtim ofuscasti de atentionarile si conditionarile ce vin dinspre Uniunea Europeana, BERD, Banca Mondiala si alte institutii internationale. Gratie politicilor populiste promovate de guvernele ce s-au perindat la putere, prin programele de protectie sociala, apetitul pentru munca s-a convertit in apetitul pentru asistenta ca drept neconditionat. Asa incit atunci cind se mai stringe surubul pe motiv ca „n-are mama, ca ti-ar da!”, apar si reactiile contestatare si vindicative.
Revigorarea salariului minim si ajustarile promise pentru inceputul anului viitor au sustinere in prognozele privind cresterea economica si tinerea sub control a inflatiei. Ce se va intimpla, insa, daca efectele preconizate nu se vor produce? Raspunsul ramine deschis…
Lasă un răspuns