Soarta președinților

Ștefan RADU

Precum în anecdota „ceapistă”, din vremuri de demult, în care doi președinți de cooperativă se arătau preocupați de propria lor soartă după asasinarea lui John F. Kennedy, tot astfel se petrec lucrurile și prin politichia românească. Mai ales pe la liberali! în acest partid, foștii președinți au o soartă cruntă. Dl Quintus a dispărut în decor, cu o tonă de tinichele agățate de coadă. Predecesorul său, Radu Câmpeanu, cînd pe-afară, cînd pe prispă, se încăpățînează să joace un rol minor, alături de puciștii care l-au evacuat, o vreme, din jilțul Brătienilor. Despre Stolojan – un tehnocrat mai mult de stînga – ce-ar mai fi de spus?! Deja a fost exclus. Se pregătește avocatul Stoica, maestrul combinațiilor năucitoare! Ăsta-i destinul președinților! O interminabilă tragi-comedie, cu personaje triste și absurde.
Dl Tăriceanu (tînărul impetuos care nu s-a sfiit să spună despre cel care l-a crescut și l-a educat, care l-a adus la masa marilor liberali, că a fost „nu tatăl meu vitreg, ci soțul mamei mele!”) ar trebui să-și facă unele griji pentru viitorul lui. Momentul actual din cariera lui poate fi doar începutul sfîrșitului: funcția în care a ajuns fortuit este – după toate datele statistice – un semn rău. Ce „seamănă” acum în propriul partid și în societatea românească ar putea să-l spulbere pentru vecie… Soarta celorlalte partide istorice care s-au reanimat după Revoluție este edificatoare. De Cunescu – Dumnezeu să-l odihnească în pace! – și acel PSDR din 1990 își mai amintește cineva? S-a găsit și în vremurile noastre un Voitec (puneți mîna pe istorie ca să înțelegeți la ce mă refer!) dispus la compromis… S-a „topit” în marele PDSR și a cedat numele înnobilat de Titel Petrescu unui partid socialist care nu mai face atîta caz de o istorie difuză și pe care nu și-o asumă în totalitate. De altfel, tradiția nu pare a mai fi leac pentru supraviețuirea vechilor idei. Țărăniștii – după ce s-au iluzionat că sînt pe cai mari în vremea Convenției – s-au dizolvat în cea mai neagră uitare. Duhul ultimei suflări a lui Corneliu Coposu nu a fost de-ajuns pentru a reînvia o veche doctrină românească. Și-au marginalizat președinții – pe unde or mai fi Diaconescu, Ciorbea și toți ceilalți?! – și liderii post-revoluționari, s-au dat în gît unii pe alții și au trecut în subsolurile sondajelor politice. Liberalii ar avea ce învăța de la ei…
într-un recent interviu, generalul Stănculescu, omul care a fracturat ceaușismul punîndu-și piciorul în ghips, spunea că – după părerea lui – el se mai află acum în viață „doar pentru că Revoluția Română nu a avut ghilotină”. Pasiunea acestei nații de a-și devora liderii nu este nouă. Domnitorii români și-au luat gîturile (și tronurile) unul altuia, au sfîrșit ori strangulați la Istanbul, ori vîrîți în saci și aruncați în rîuri, ori trădați de proprii generali. Pe mareșalul Antonescu l-au executat – nu numai fizic, ci și moral – vreo trei guvernări consecutive. A fost trădător de neam pentru comuniști, iar democrații l-au declarat fascist și criminal de război. Pe Dej l-au ucis rușii, că altfel ajungea, precum Pătrășcanu, să fie omorît de proprii „ucenici”. După mitralierea lui Ceaușescu, unii au înțeles pericolul: au scos în afara legii pedeapsa cu moartea. De altfel, Cimitirul Ghencea a devenit mult prea aglomerat…
Astăzi, nu doar liberalii își reneagă președinții. Mai mult sau mai puțin vizibil, întreaga societate are o pasiune demolatoare. Ion Iliescu s-a trezit trimis la plimbare de proprii ciraci, de „tinerele cadre” pe care chiar el le promovoase. De pe urma lui Petre Roman a rămas doar pulovărul roșu al Revoluției. A pierdut cursa cu marinarul Băsescu și nici astăzi nu a înțeles care i-a fost greșeala. Dacă va avea puțintică răbdare, istoria îl va răsplăti: Traian Băsescu, după ce va preda apartamentul de la Cotroceni (oricît se va opune, tot va veni ziua aceea!), va descoperi că Partidul Democrat și-a închis porțile pentru domnia sa. Președinția este punctul terminus în viața oricărui român ambițios! Poate tocmai de aia numeroși foști șefi ajunși acum pensionari sfîrșesc drept președinți pe la asociațiile de locatari… Unii sînt bătuți de vecini, altora li se pun cătușele pentru furt din gestiunea obștească, doar cîțiva au fericirea de a ajunge la infarct. Asta-i soarta președinților!ci astăzi nu

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!