Ștefaniada

Oastea de țară în vremea lui Ștefan cel Mare

Cum se urcă pe tronul Țării Românești a Moldovei – 1457, primul gînd a lui Ștefan a fost să-și întocmească o oaste statornică pe care să o întrebuințeze în orice situație critică. Astfel, marele voievod a organizat și alcătuit oștirea moldovenească, care prin biruințele cucerite a fost cunoscută în tot spațiul european al secolului al XV-lea.

Pe timpul domniei sale, oastea moldovenească era organizată astfel: înainte era garda domnească, formată din boieri călări – cam o mie la număr – purtînd mantia albă, zale, coif, sabie, suliță și măciucă sau ghioagă. Urmau curtenii – armată alcătuită din luptători de frunte, care nu erau de viță boierească, dar pe care vodă îi deosebea de ceilalți dăruindu-le moșii și ținîndu-i pe lîngă curtea domnească. Aceștia erau cam vreo trei mii la număr și formau un fel de armată teritorială, care se aducea numai la vreme de război.

Apoi venea oastea voinicilor, alcătuită din țărani liberi, călări. Aceștia se numeau: călărași, răzeși sau hînsari și numărau patru-cinci mii de inși. Ei se înarmau și se luptau pentru domn pe cheltuielile lor. Armele lor de luptă erau arcul, săgețile, sulițele, săbiile încovoiate și paloșul.

Pe lîngă acestea mai erau trupe neregulate, alcătuite din țărani călări, în număr de treizeci-patruzeci de mii. Aceste trupe erau comandate de vătămani sau boieri. Armele lor erau măciuca, toporul, coasa, arcul și săgețile. Erau neîntrecuți la atacuri.

Pedestrimea era alcătuită din țărani și păstori, în număr de pînă la douăzeci de mii de oameni. Partea principală a pedestrimii o formau arcașii. Arma de luptă era lancea ascuțită la amîndouă capetele: uneori purtau și sabie.

Vînătorii alcătuiau trupele de cercetași. În timp de război erau trimiși în iscoadă, iar în timp de pace se îndeletniceau cu vînatul pentru curtea domnească și cu paza cetăților.

O preocupare importantă în sistemul de apărare a acordat-o Ștefan întăririi hotarelor țării, întărind vechile cetăți și ridicînd altele noi.

Tot cuprinsul Moldovei era înconjurat de jur împrejur cu un brîu de cetăți care au ținut de nenumărate ori în loc pe dușmani.

De-a lungul Nistrului se ridicau amenințătoare în fața tătarilor cetățile Hotinul, Soroca, Orheiul și Tighina; în partea de sud erau Craciuna – spre granița munteană, Chilia și Cetatea Albă, cetăți de apărare împotriva turcilor; apoi mai erau în cuprinsul țării Cetatea Neamțului, Romanului și Suceava – Capitala Moldovei. Cîți ambițioși, cîți trufași, cîtă oaste dușmană n-au fost nevoiți să-și plece grumajii în fața zidurilor acestor cetăți – apărate uneori de o mînă de oameni – dar viteji până la sacrificiul vieții, Ștefan orîndui peste fiecare cetate un pîrcălab. Aceștia ascultau numai de porunca domnitorului. Căpetenia întregii oștiri era marele spătar.

Cîte legende au fost scrise de cronicari, de istorici, pe baza tradițiilor transmise de înaintași generațiilor care au urmat ca un testament spre a nu fi uitate victoriile lui Ștefan și ai oștenilor lui întru apărarea pămîntului românesc al Țării Moldovei pe timpul Domniei Sale. (Col.(r) Corneliu CHIRIEȘ, Col.(r) Paul Valerian TIMOFTE)