În ciuda deselor schimbări de domnie și numeroaselor lupte, comerțul în secolul XV prosperă. La Suceava, dar și la Bacău, negustori de toate neamurile își dau întîlnire. Pot fi văzuți neguțători greci, italieni, raguzani, armeni, sași din Brașov și Sibiu, din Liov. Genovezii vindeau camocatul (camha), „o stofă de mătase și fir, neîntrecută în frumusețe”. Se cumpără și se vînd „vigurile de postav flamand, stofele franțuzești și vilarul (velour) de Ypria sau Louvain, postavul de Cehia, acel „postavaceh” adus, poate, din Silezia, din Koln și din alte burguri germane”. La mare preț era serasîmul, alături de tafta și barhet. Se căutau și „mărfurile tătărăști”: camha, tafta, atlasul și catifeaua. Firește, nu lipseau „podoabele femeiești, găteli de aur și argint și mărgăritare”, multe dintre ele valorînd averi. Din Italia se mai aducea și stofa grea, țesută cu sîrmă numită „cumaș”. „În Moldova lui Ștefan cel Mare, scria regretatul cercetător Al.Alexanu, se vor încrucișa astfel poverile de mărfuri frăncești cu tovarele de postav din Ungaria (Buda), aduse pînă aici pe drumuri lungi și cu multă osteneală de către neguțătorii pribegi din Volînia sau din Halici și cu țesături răsăritene, cu mărfurile „de pe mare”, venite din Crimeea, Levant sau Asia Mică”.
Dar, cum se îmbrăca însuși marele Ștefan?
Se știe că „Ștefan era un domn generos și visteria lui era ticsită cu stofe și haine de preț”. Chiar și la 200 de ani după moartea sa cronicarii aminteau de hainele de preț pe care le purtau curtenii și chiar slujitorii, deși o bucată de postav costa între 18 și 28 de florini, sumă mare pentru acea vreme. În toate portretele păstrate Ștefan se înfățișează „în costum de curte” de un mare rafinament.
În miniatura din „Evanghelierul de la Humor” Ștefan poartă pe cap o coroană încrustată cu pietre prețioase. Este îmbrăcat într-o haină roșie „cocârlat”, brodată cu aur și un „minunat cojoc, lung pînă mai jos de genunchi, lucrat în falduri dese ca o scumpă mantie, prin găurile căreia ies mînecile terminate cu manșete strîmte ale unei tunici tot roșii, cu bogate motive florale, scurtă pînă la pulpe și strînsă la mijloc cu o cingătoare de culoare mohorîtă”. Nădragii cocârlat și niște călțuni sau cizmulițe joase de postav ori piele fină, de aceeași culoare împărătească, completează costumul domnesc, atît de simplu și atît de strălucitor, totodată, prin bogăția și frumusețea lui. E una din aparițiile de mare eleganță din garderoba de curte a voievozilor noștri, din acest veac”. O altă piesă importantă din garderoba domnitorului era „Cavadionul”, o mantie grea de tradiție, „țesută cu înflorituri de aur, gulerul, mînecile și marginile împodobite cu galoane de fir, haină ce înlocuiește acum hlemida apuseană de purpură a veacului trecut”. „E costumul exterior de ceremonie, arăta Al.Alexanu, cu mînecile largi și bogate, un veșmînt ce avea loc aproape sacerdotal și cu aspect de „odăjdie”, desemnînd în persoana voievodului pe șeful adevărat al bisericii, un costum oficial și solemn, pe care îl poartă toți suveranii ortodocși din acest răsărit al Europei, fie ei țari ruși sau bulgari, cneji Kieveni, despoți sîrbi sau domnitori români”. Sub mantie are o tunică scurtă cu guler perlat. Tocmai acest guler va face furori sub Ștefan, dar mai ales sub Petru Rareș și Neagoe Basarab, fiind „o piesă foarte importantă și aleasă, cu mult mai împodobită, țesută în fir de aur și mai ales în mărgăritare, în multe mărgăritare”.
Firește, o mare bogăție și frumusețe erau costumele doamnelor, domnișoarelor și jupîneselor. Rochiile lor lungi sînt lucrate din material de mătase și catifea, mantiile din cambră sau brocard din atlas îmblănit cu jderi și cacom, sau din scumpe stofe de aur, prinse în chiotori cu sponciuri sau bumbi ori nasturi de argint aurit. Trupul se subțiază în el, sugrumat în talie, cu cingători de piele sau brîie femeiești ferecate, prinse în față cu mici paftale de aur și argint și pietre scumpe. Pe deasupra ele îmbracă mîndrele cavadioane împărătești, din brocart venețian sau florentin, cu mînecile largi, ori fereziile, sau dulamele fără mîneci, cu buzunare în linii drepte, prevăzute cu nasturi auriți”.
Ca soție de domnitor, Maria Voichița poartă pe gîtul alb șiraguri de mărgăritare, iar „pandelocuri bogate cu aur cu lănțujele subțiri și dese, ca o beteală ce se prelinge din păr, îi încadrează obrajii, și cercei lungi și grei îi spînzură de urechi”.
Dar nici sfetnicii nu se lăsau mai prejos, tot cheltuind „ocine” întinse pentru a-și cumpăra haine luxoase. (Eugen ȘENDREA)
Lasă un răspuns