ȘTEFANIADA Misterele steagului de la Muntele Athos

Iași, 1917. Este 11 iulie, pe înserat. Îmbrăcat militar, savantul Nicolae Iorga, obosit, mai are încă vigoarea de a cerceta documentele îngălbenite de vreme. Cu o lupă privește atent la o fotografie, apoi, grăbit, face însemnări pe o coală de hîrtie. Deodată, auzi bătăi în ușă. Ridică privirea:

– Da, poftiți. Intrați!

În încăpere intră un militar cu hainele prăfuite și mirosind a praf de pușcă, dar care părea fericit:

– Domnule Nicolae Iorga, mă scuzați că vă deranjez. Sînt colonelul Găvănescu, dar am vestea cea mare. Victorie! Azi, în zori, înainte de a se face lumină, trupele armatei a II-a s-au pus în mișcare spre punctele de atac ordonate. Atacul diviziei a III-a, în special, a fost fulgerător. În mai puțin de două ore am ocupat întreaga primă linie de tranșee și întăriri de pe dealul Mărășeștilor. Luptele au fost crîncene, dar scurte. Trupele noastre au căzut asupra inamicului atît de repede și cu atîta putere, încît orice rezistență din partea lui era de prisos. Baioneta și grenadele au jucat cel mai mare rol!

– Dumnezeu să-i ocrotească pe bravii noștri eroi!…

– Domnule Iorga, am venit pentru un lucru. Tipografia Serviciului nostru geografic scoate pentru anul 1918 calendarul „Regina Maria”. Am primit deja materiale chiar de la Maiestatea Sa, Regina Maria, de la domnii Octavian Goga, Delavrancea, Beldiceanu, Mihail Sadoveanu și am fi onorați de ne-ați da și dumneavoastră unul.

– Cu plăcere. Tocmai am terminat un articol despre flamura lui Ștefan Vodă cel Mare, de la Muntele Athos. Este singurul care s-a păstrat dintre toate steagurile care au dus la luptă oștile, de cele mai multe ori biruitoare. Privește fotografia aceasta a steagului. Pe vechea mătase în litere de fire scrisă o rugăciune, în vechea limbă a liturghiei slavone. Iată ce cuprinde: „O, sfinte îndurătorule și biruitorule mare Gheorghe, care, în nenorociri și în năpăști, dai un grabnic și călduros ajutor și celor necăjiți nespusă bucurie, primește de la noi această rugăciune, de la smeritul tău rob a lui Dumnezeu, Io Ștefan Voevod, cu mila lui Dumnezeu Domn al Țării Moldovei, și țene-l nevătămat în acest veac și în veacurile viitoare, pentru rugăciunile acelor ce ți se închină, ca să te slujim veșnic, Amin. În anul 7008, iar al Domniei Sale al 37-lea”.

– Domnule, tot pe flamura de la Muntele Athos avea a face cu Sfîntul Gheorghe luptătorul și biruitorul Sfînt. Balaurul cu trei capete stă supus supt picioarele lui înfășurate în cnemide, sabia care a lovit – căci e o sabie, nu o suliță – se cumpănește pe mîna stîngă, ca și cum eroul s-ar găti să taie cele trei gîturi încordate. Iar doi îngeri în zbor așează cununa lor pe capul tînăr al triumfătorului.

Ridicîndu-se de la masa de lucru, Nicolae Iorga făcu cîțiva pași prin cameră:

– Vedeți, „nenorociri și năpăști”… „Cei necăjiți”… „Un grabnic și călduros ajutor”… N-ar zice că sînt cuvintele ca pentru ziua de azi?

Semnalat de marele nostru savant, steagul se află și astăzi la Athos, „între călugări”. Totuși, la o privire mai atentă ascunderea lui ridică o serie de întrebări. Sfîntul Gheorghe nu prea pare Sfîntul Gheorghe. În „Simbolistica biblică și creștină” – „Dicționar enciclopedic”, apărută în 1035 la Timișoara, se scrie că „Sfîntul Gheorghe a primit atributul de cavalerul creștinătății, este tipul cavalerului de mai tîrziu… Iconografia ni-l prezintă călărind pe un cal alb și omorînd balaurul; adesea are și un steag în mînă ca simbol de învingere a bisericii asupra păgînătății. Ni-l mai prezintă ca pe un tînăr viguros, cu sabia în mînă, ridicată asupra balaurului răpus de suliță sub picioarele calului, ca simbol al triumfului binelui asupra răului. Balaurul închipuie puterile contrare bisericii…” Ori, pe steagul acesta este înfățișat un tînăr pînă în 30 de ani, al cărui chip seamănă izbitor de bine cu cel al lui Alexăndrel! El este îmbrăcat nu în armură, ci într-o haină lungă, probabil de catifea, stînd nu pe cal, ci pe un jilț. Cu mîna dreaptă strînge mînerul unei săbii al cărei vîrf e prins de mîna stîngă. Pe cap doi îngeri îi așează „cununa”, iar sub picioare se află un balaur „cu trei capete” și „trei gîturi încordate”.

„Cui trebuia să dea „Sfîntul Gheorghe” un „grabnic și călduros ajutor?” Cine erau „cei necăjiți”? De ce a trimis Ștefan acest steag la mănăstirea Arhos? La ce „nenorociri și năpăști” se așteaptă Ștefan de a se ruga să-l „țină nevătămat în acest veac, dar și în veacurile viitoare”?

Răspunsuri la aceste întrebări le găsim în situația Moldovei „în al 37-lea an al Domniei Sale”, adică în 1493. Să vedem cei trei balauri încordați care așteaptau să se năpustească asupra Moldovei. Unul dintre ei era Imperiul Otoman, veșnic gata să potopească mica țară. Al doilea, așteptînd la pîndă să sfîrtece Moldova, era Ungaria. Dar cine era al treilea? De necrezut, dar adevărat: Polonia. La 7 iunie 1492, regele Cazimir al IV-lea s-a îndreptat în lumea celor drepți. Lasă un tron vacant, pe care l-a ocupat, la 27 august, Ioan Albert. Rînd pe rînd, încă trei frați ai săi se vor urca pe alte tronuri. Mai rămînea unul de rezolvat: fiul cel mai mic al lui Cazimir, Sigismund. Unde putea fi așezat cu coroană pe cap? Doar în Moldova!

Cronicarul polon Miechowschi scria chiar că Ioan Albert propusese „estirpatione Moldaviae”, adică „desființarea statului Moldova”! La o asemenea perspectivă Ștefan avea de ce să fie neliniștit. Iată de ce avea nevoie de „un grabnic și călduros ajutor”. „Dar, și un avertisment cu sabia „în cumpănire”.

Evenimentele ce se vor derula în anii ce au urmat vor confirma temerea marelui voievod. (Eugen ȘENDREA)