Tătarii. Cuvînt care a îngrozit timp de secole Moldova. Ceamurile tătărăști se răspîndeau cu iuțeală, atacînd și prădînd satele din Moldova. Martori străini descriu prăpădul făcut de aceștia. Benardino Quirini scria că „… tătarii care trec în fiecare zi pradă, ard și ucid, fapt pentru care eu însumi am fost pribeag prin păduri, de teama celor mai mari primejdii”. Îngrozit se arăta și Marcu Sobieski: „Sînt două săptămîni de cînd am intrat în această țară și încă nu am văzut zece țărani; toți au fugit mai întîi din pricina tătarilor…”
Cronicarul Rașid-Eadiu avea, totuși, cuvinte laudative la adresa lor: „Numele de tătar a fost vestit din cele mai vechi timpuri, însumînd 70.000 iurte. Erau răi, dușmănoși, puțin revoltați. Dacă la superioritatea lor numerică, ar fi fost uniți, nici un popor, chiar și cel chinez, nu le-ar fi rezistat. Ei s-au mărit și devenit așa de temuți, încît celelalte popoare turce treceau drept tătari și se simțeau onorați că au devenit faimoși sub acest nume”.
Totuși, majoritatea cronicarilor îi arăta „ca niște lupi asupra unei turme de oi”. Mehmed Neșri scria că după lupta de la Războieni (1476) turcii și tătarii au făcut „din capetele ghiaurilor”, minarete. Pătrunderea lor în Moldova se solda întotdeauna „cu rîuri de sînge” și localități transformate „în cenușă neagră”, după cum consemna Semseddin Almed bin Suleiman Kamal-pașa-zade. Un mare număr de robi erau duși la tătari. O mică parte din ei reușeau să se mai întoarcă. „Am vîndut (145 de stînjeni) pentru mare nevoie că am fost la robie”, scria cu amărăciune un moldovean.
Firește, Ștefan n-a stat cu mîinile încrucișate. Îi cunoscuse pe tătari încă din copilărie, cînd aceștia, la Borzești, i-au ucis prietenul de joacă.
Prima mare acțiune a tătarilor crâmleni a avut loc în 1475. Atunci, 10.000 de tătari, conduși de Eminek Mârza, au pătruns prin vadul Rușcu, pe valea Răuțului, dedîndu-se la mari jafuri și distrugeri. Iată ce scria chiar Eminek Mârza într-o scrisoare adresată sultanului: „Am ars numeroase cetăți ale necredincioșilor, am luat prăzi multe și nenumărate”. Atît i-a trebuit lui Ștefan. Împovărate de prăzi, cetele tătare sînt ajunse din urmă de cavaleria moldoveană. Bătaia pe care au primit-o a fost pe măsura faptelor lor. Referitor la cele întîmplate, povestește cronicarul polon Dlugosz: Ștefan „se aruncă asupra oastei tătarilor, de ale căror puteri se temea mult mai mult decît ale turcilor și cu ajutorul lui Dumnezeu îi strivi pe aceștia într-un măcel crîncen. Și-i urmări pe fugari cu atîta rîvnă, încît ucise mai mulți din fugă decît în luptă. Cuprinși de groază, fugarii își aruncau nu numai armele, ca să fie mai ușori la fugă, ci și arcurile și tolbele, șeile și hainele, ca să scape fie și neînarmați și goi, și se aruncau în Nistru, furioși nu altceva”. Același Eminek recunoștea mai tîrziu că „ne-au pierit mulți oameni; doi frați de ai mei au devenit martiri; ne-au pierit luptători destoinici, cai și arme; noi înșine am venit cu un cal”. Cu toate acestea, tătarii nu s-au învățat minte. „Timp de doi ani (1485-1486) la rînd, glăsuiau cronicile turcești, oștile victorioase (turcești și tătare) au devastat și prădat vilaetul Moldovei,
ruinîndu-l”.
În această perioadă, probabil, o ceată tătărască ajunge „mai sus de satul Vultureni, pe valea Berheciului, ținutul Tecuciului în niște rîpi și se așezară acolo tătarii ca la dînșii acasă și nu se dădeau duși, căpcînii: gîndeau c-au dat peste țară fără stăpîn, povestește M.Zamfir din satul Vultureni. Ștefan – Vodă, tocma-n vremea aceea nu prea avea de unde să strîngă atîta oaste ca să alunge tătarii, cu nepusă masă: ori se vede că nici nu și-o bătut capul să mai stîrnească atîta lume pentru niște tătari. Și ce-a făcut Ștefan – Vodă? I-a hăituit cu meșteșug. Și-o luat Ștefan v-o cîțiva ostași vrednici și buni de gură și toți călări. Cu dînșii au strîns o cireadă de boi la un loc cu vaci, cu viței, cum s-a-ntîmplat și a pus mai pe toate vitele: clopote, tălănci, clopoței și le-a luat la goană, cît puteau fugi înspre vetrele tătărăști. Tătarii cînd au auzit huitul clopotelor, tropotul vitelor, mugetul lor, holca ostașilor, nu știau ce urgie și mînie a lui Dumnezeu vine peste dînșii ca să-i prăpădească. Și n-au mai așteptat să vadă ce-i și cum, au luat-o la picior, care cum a putut, lăsînd toate-n pămînt numai ca să scape măcar cu sufletul. Și i-a fugărit Ștefan într-o părere, pînă ce-a socotit că nu le-o mai fi poftă, altă dată, să mai poposească tătarii prin țara Moldovei. Astăzi se mai găsesc pe Valea Berheciului oale pline cu oase, tocmai din vremea tătarilor acelora”.
A avut loc cu adevărat o confruntare între moldoveni și tătari aici, pe Valea Berheciului? Unde a fost locul?
Pentru a răspunde la cele două întrebări, am consultat o veche monografie întocmită de preotul Gheorghe T.Ciuchi din anul 1968: „Satul Băimac e situat în partea de est a raionului Bacău și se întinde pe o suprafață de 2 km pătrați. Este așezat în fundul unei văi pe o parte de deal apărat în partea de nord de dealul lui Iamandi. Satul e ca un amfiteatru, străbătut prin mijloc de o coamă de deal ce taie satul în două: Băimac și Mârza. Băimacul e pe pîrîul Băimac și Mârza pe pîrîul Mârzei. Satul este vechi. Oamenii sînt așezați în grupuri ai căror rămășițe se văd și astăzi: Ciuchești, Bulăești, Romanești. Erau împărțiți în urma unei lupte cu tătarii. Ei au îngrămădit pe tătari și le-a dat o bătaie strașnică, înfundîndu-i pe văi de au făcut lac de sînge, și tătarii strigau pe limba lor „Bai macri”, „Bai macri”, ceea ce înseamnă în limba lor, „lac de sînge”, luînd astfel numele de Băimac.
Tot atunci, ei au împins spre pîrîu, spre nord și i-a îngrămădit și omorît pe fiul hanului tătărăsc Mârzac, de unde a luat și partea cealaltă de sat numele Mârza. Apoi, comandantul oștilor române, vornicul Scarlat Ciuchi i-a alungat pe tătari pînă la rateș, la moșia lui Romașcu, valea Bungenilor”. Cînd a scris aceste rînduri, preotul Ciuchi avea 84 de ani și se baza pe tradiția orală, păstrată cu sfințenie de veacuri. Într-o altă monografie, cea a satului Obârșia scrisă de Dumitru Ciuchi, Gheorghe Huțu și Nicolae Busuioc, se arăta: dintr-un „Suret di pi un ispisocu di la Ilieș și Ștefan voievozi” (fiii lui Alexandru cel Bun) că „satul Slipoteni se află lîngă Obîrșia unde a fost giude Slipotă, dăruit lui de Mihail Oțel”. Acest sat, Slipoteni și-a schimbat denumirea în urma unei lupte cu tătarii, cu siguranță în timpul lui Ștefan cel Mare.
Documentele scrise au pierit, dar tradiția și toponimia au păstrat faptele și numele unei vechi confruntări. (Eugen ȘENDREA)
Lasă un răspuns