Taina înfrățirilor

Ștefan RADU

Mărturisesc faptul că n-am înțeles vreodată ce înseamnă, la nivel practic, înfrățirile dintre diverse localități din România cu orașe și comune de prin lumea largă. Poate că prin străinătate aceste evenimente au o cu totul altă relevanță. La noi, această chestiune pare – din perspectiva simplului cetățean – formală. De pe urma acestor înfrățiri n-am constatat mari schimbări de mentalitate, evoluții surprinzătoare ale comunităților implicate sau o creștere nebănuită a productivității și nivelului de trai general. Și atunci mă întreb care este „taina” acestor ritualuri?…
în primii ani de după Revoluție, o comună băcăuană s-a înfrățit cu o localitate rurală din Franța. Pentru sătenii noștri, faptul a echivalat cu primirea mai multor transporturi de ajutoare și cu sosirea unor echipe de voluntari care au reparat școala și primăria. E drept că entuziasmul tinerilor francezi i-a paralizat pe români: în vreme ce străinii munceau pe rupte, ai noștri se băteau de la împărțirea hainelor second-hand primite de-a moaca… Alor noștri nu prea le venea la îndemînă să pună osul la treabă și să facă muncă patriotică – ce înjurătură postceaușistă! – pentru propria lor comunitate. De pe urma înfrățirii s-au ales cu excursii în Franța primarul și prietenii lui, iar vreo cîțiva șmecheri au încercat să profite de bunele intenții ale „fraților” din Hexagon. De altfel, schema se aplică în mai toate cazurile la fel. Vin delegații din Anglia, Franța, Italia sau Germania, se organizează întîlniri cu presa la prefecturi, se țin discursuri de complezență și apoi – precum copiii răsfățați – îi chestionăm pe străini: „Ce ne-ați adus de data asta?”… Pînă acum, nu am auzit de vreo fundație românească hotărîtă să-și trimită voluntarii (dacă îi are!) în alte țări pentru a ajuta comunități defavorizate, nu am constatat o schimbare de mentalitate în ceea ce privește „munca patriotică” (indiferent cum am numi-o) și nici nu ne-a surprins vreun funcționar cu un nou comportament „importat” din occident. Mereu aud despre angajați de prin instituțiile descentralizate ale statului, de prin inspectoratele școlare sau de pe la diverse instanțe, care au beneficiat de deplasări în străinătate, la „frații din vest”. însă, la întoarcere, efectele au fost nule. Aceeași birocrație, aceeași atitudine de conflict deschis cu petiționarul umilit de ghișeul ce-l obligă să se cocoșeze în fața autorității unui funcționar iritat de viață, aceleași șpăgi (sau poate mai mari, „europenizate”!)…
în bisericile creștine există cîteva taine ce țin credința vie. Despre ele pot vorbi doar preoții cu har. Mirenii cred și nu cercetează. Poate de aici a luat și administrația modelul: înfrățirile au devenit un mister accesibil doar celor din casta funcționarilor de stat, singurii care știu mersul lucrurilor. Noi, ceilalți, simplii cetățeni, rămînem doar cu speranța și credința că „mîine va fi mai bine!”… âmi doresc să apuc vremurile cînd o cerere se va rezolva la fel de repede ca-n Austria, cînd o autorizație de construcție presupune și responsabilitatea fermă pentru primării ca să asigure canalizare, apă curentă, rețea electrică și drum de acces asfaltat. Sau să văd un polițist comunitar amendîndu-l pe prefect pentru că a parcat mașina aiurea… Vise! înfrățirile nu înseamnă și preluarea „bunelor obiceiuri”. Deocamdată, par simple forme fără fond, prilejuri de profit facil pentru cei aflați în fruntea comunităților. în rest, lucrurile continuă să meargă așa cum știm: „ca pe la noi!”…prin străinătate aceste evenimente au o cu totul altă rele

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!