Talentul de a „culege” bucurii…

* Stupina domnului Gânsac

„Poate îți amintești, dar eu nu am uitat că ți-am promis că te iau și te duc să vezi stupina mea… Așa că, peste zece minute sînt la tine”. E sîmbătă, aproape de orele amiezii cînd primesc… somația aceasta. în zece minute va trebui să mă pregătesc de drum spre satul Negri, din comuna cu același nume. N-am mai fost de vreo patru ani în această frumoasă așezare aflată la vreo douăzeci de kilometri de oraș. într-o vreme ajungeam des aici, mergeam la Iacob Florea – scriitor, ziarist, coleg de redacție și… cumătru, asta pentru că i l-am botezat pe Alexandru, fiul cel mare. Sat frumos, cu oameni la fel. Acum voi merge și voi vedea stupina domnului Gheorghe Gânsac, prieten din adolescență, fost coleg de clasă în liceu, acum concitadin. Cobor și imediat apare mașina. Gânsac a fost și a rămas punctual pînă la secundă. Mi-a zis odată: „Omule, punctualitatea e chestie de educație, de personalitate. Un om care nu-i punctual nu-i educat”. Scurt și cuprinzător. Prietenul meu face parte din categoria aceea, tot mai rară, a oamenilor de mult bun simț. Sensibil, drămuit în tot ce spune, știe întotdeauna să pună, cum se zice, punctul pe „i”. Astăzi e vesel și mai guraliv ca niciodată. „Am un motiv să fiu fericit. Mariana, fiică-mea cea mare, o știi tu, e medic în București, și e măritată cu francezul, deci fiica mea cea mare a născut al patrulea copil. Pe 1 aprilie, și e tot băiat!…”. Uite, să vezi și să nu crezi! E medic pediatru și are patru copii! într-adevăr, e ceva extraordinar, iar fata aceasta merită toată lauda, tot respectul! Asta îi spun prietenului meu care, în acest fel, de la cele două fete ale sale – ambele doctorițe în București – are, iată, șase nepoți! Să-i trăiască și să apuce să joace la nunta lor! Dar, să revin la… albinele noastre.
…Stupina e la ieșirea din sat, spre Poiana. Nu, n-am mai fost vreodată într-o stupină, iar acum – cînd mă gîndesc la ce s-ar putea întîmpla dacă ar tăbărî albinele pe mine, mă trec fiori. Dar albinele-s cuminți, amicul are 60 de stupi și roiurile ies și intră, simțind a primăvară. Au iernat în condiții optime, iar ceva mai tîrziu vor pleca, așa cum îi e obiceiul stuparului, în Sudul țării, adică undeva, prin Bărăgan, unde prietenul meu își duce stupii la floarea de salcîm. L-am întrebat, normal, de cînd are o astfel de ocupație, pentru că nu oricine se pricepe și, pentru cei mai mulți, albinăritul e o problemă absolut indiferentă, fiindcă mierea și derivatele ei se găsesc din belșug în piață sau în magazine. Da, pentru inginerul silvic Gheorghe Gânsac albinăritul e o pasiune de ani de zile, dar mai cu seamă după 1990. O pasiune pe care o cultivă împreună cu soția sa Cornelia, tot inginer silvic și ea; o muncă ce le aduce nu doar foloase materiale, ci și multă sănătate. âmi spune: „Prin anii ’70 a venit, la Direcția Silvică, o sarcină transmisă de ministrul de atunci, Vasile Patilineț, ca inginerii care răspund și de albinărit să devină ei înșiși apicultori. Pe atunci, soția mea răspundea și de sectorul apicol și așa am ajuns, pînă la urmă, și eu, apicultor. In ce mă privește, am citit tot ce s-a scris la noi despre apicultură și-ți pot spune că e o știință veche, de mii de ani și, în același timp, mereu nouă. Acum, cel puțin în Occident, mai bine spus – în Uniunea Europeană -, se vorbește despre mierea-bio, adică ecologică. Eu am contracte cu firme care exportă și nu mică mi-a fost mirarea cînd am aflat că urmează să fiu vizitat de un reprezentant al UE, specialist apicol, persoană care a și venit aici, la mine, unde sîntem noi doi acum și a vizitat stupina și a rămas plăcut impresionat. Cum s-ar zice, eu și stupina mea sîntem, deja, în Uniunea Europeană”. Prietenul Gică Gânsac îmi spune toate astea cu un anumit ton în care ghicesc mîndrie și satisfacție. Locul e mirific. Un luminiș cu vedere spre niște coline pe care, iată, au ieșit țăranii la muncă. Un soare cald trimite razele peste stupii de unde albinele „ies să ia aer”. E splendidă așezarea aceasta! Și parcă și „muștele” sînt prietenoase. Deși, după cum îmi povestește prietenul meu, în vară, la plecarea din Bărăgan un roiu de albine ieșit dintr-un stup l-a înțepat la mîini și la picioare, astfel încît umflăturile l-au ținut multă vreme aproape inactiv. Acum, totul a fost uitat. Aici, în sat, a dat – la un atelier de tîmplărie, să i se confecționeze niște „piese” pentru stupi, asta în cadrul pregătirilor făcute pentru plecarea în Sud. Dar pînă atunci mai e ceva vreme. Pînă atunci va trebui să vîndă și cele aproape o mie de kilograme de miere pe care le mai are în stoc. Și va mai trebui, cît de curînd, să plece la București la botezul celui de-al șasele nepot al său!…
Eugen Verman
odată: „Omule, punctualitatea e chestie de educație, de personalitate. Un om care nu-i p

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!