Teatru absurd

Eduard ADAM

La Bacău se joacă, de mai multă vreme, un teatru de doi lei. Un teatru absurd, care acum începe să capete aspecte dramatice. Nu mă refer la cel de pe scenă, ci la cel din culise. Cel care nu mai are nici o legătură cu indicațiile regizorale ale nu știu cui. E un show real, născut din fricțiuni. Dintr-o lume a orgoliilor, așa cum e cea a actorilor. Pentru că, să fim corecți, tagmă artiștilor dramatici e una plină de oameni valoroși. Oameni „grei” pe scenă, care însă se dovedesc handicapați atunci cînd e vorba să comunice între ei. Indivizi incapabili să-și asculte colegii, să le audă păsurile și nevoile, fie ele profesionale sau personale. Asta, deși, culmea, lumea lor e mică rău de tot. însă pe cît sînt de puțini, pe atît sînt de dezbinați. M-am convins de asta și ieri, cînd am mers, pentru prima oară în viața mea, la o ședință de-a lor de sindicat. Unde am aflat cîte orgolii s-au născut între doi directori tineri, plecați de doar un an dintre actori, și restul colegilor lor. Oameni cu care s-au aflat pe scenă, în turnee, la petreceri și mai știu eu pe unde. Dacă i-ați fi auzit cum se descriau acum unii pe alții, cu ce ironie își pomeneau numele, în ce contexte și situații penibile se imaginau unii pe alții, ați fi jurat că reclamanții și reclamații nu s-au văzut nici o clipă în viața lor, nu și-au schimbat niciodată vreo vorbă. Ei bine, nu-i așa! Dar nu pe asta cred că trebuie insistat, ci pe conflictul existent.

Din punctul meu de vedere, buba de la Teatrul Bacovia s-ar fi spart într-o bună zi. Dacă nu acum, poate peste o lună sau cinci, dar atunci cred că ar fi fost mult mai grav. Acum, însă, cred că ar trebui să se pună capăt acestei dispute, iar calea cea mai simplă este comunicarea. Nu știu cine ar trebui să fie liantul și nici nu-mi propun să descopăr acel personaj. Nu e treaba mea. însă pot afirma că, la ce am văzut acolo, dacă se va perpetua această atmosferă tensionată, în teatrul dramatic băcăuan se va putea face orice, numai performanță, nu. Pentru că mi-e greu să cred că atunci cînd un director de teatru refuză să urce pe scenă cu o colegă, așa cum se zvonea ieri, doar pentru că între ei e nu știu ce dispută, e clar că treburile au depășit de mult limita unei simple șicane. Și mai înseamnă ceva: că acel director, dacă n-a izbutit să treacă peste niște orgolii, atunci cu siguranță nu ocupă scaunul cel mai potrivit. Departe de mine ideea de a deveni apărătorul unuia sau altuia. Cred însă că pacea într-o instituție, fie ea de stat sau privată, trebuie să fie întreținută tocmai de cei care ar putea-o risipi la un moment dat. Adică de factorii de decizie. De cei care prin măsurile luate i-ar putea supăra pe unii sau pe alții. Cred cu tărie și că se poate trece peste astfel de situații, dacă cel care a creat situația va ști să-și facă înțeles demersul, mai dur sau mai blînd. Mai cred, însă, și că măsura, dacă e dictată de interesul comun, indiferent cît de dură e ea, trebuie dusă pînă la capăt.

Am înșiruit doar cîteva posibile situații conflictuale și deja am impresia că simt o oarecare tensiune. Și-mi vin iarăși în minte atacurile auzite astăzi la Teatrul Bacovia. Atacuri lansate însă spre nicăieri, fiindcă cei implicați în scandal nu au reușit să se adune la aceeași masă. Nu s-a vrut, nu s-a putut?! Nu știu. Nu sînt un om din interior, ca să am toate datele necesare. însă și ca simplu spectator, tot m-am edificat asupra lipsei de comunicare existente. Un „ingredient” atît de la îndemînă, dar pe care oameni învățați n-au fost în stare, în lumea lor înveninată de orgolii, să-l găsească.eri, doar pentru că între ei e nu știu ce dispută, e clar că treburile au depășit de mult limita unei

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!