Tensiuni prezente și provocarea viitorului

„Un blestem al tăcerii acoperă climatul cultural românesc. O tăcere cutremurătoare, care transformă orice tentativă artistică în senzația unui lătrat la lună. Climatul cultural românesc este reprezentat de antiteza dintre grupurile intens mediatizate și lătratul la lună. «Menirea socială» a scriitorului este de «a-și tăia singur craca și de a se lupta cu morile de vânt», afirmam în concluzia unui interviu, acum un sfert de secol. Climatul cultural al României de azi mă confirmă. Cei 10-15 ani n-au decât să mă contrazică” – scria Gheorghe Schwartz într-un remarcabil eseu publicat în revista „Ateneu” și intitulat sugestiv „Climatul cultural românesc sau lătratul la lună al unui frustrat”.
Nu pot fi decît în asentimentul autorului; și aceasta nu numai datorită îndrăznelii de a spune lucrurilor pe nume, ci și datorită obiectivității și clarviziunii cu care abordează o temă atît de delicată, dar de maximă actualitate, ce poate produce, însă, acel sentiment de frustrare, de indignare, pe deplin justificat în condițiile frămîntatului și fragmentatului „climat cultural românesc”. Un climat bîntuit încă de reminiscențele ideologiei comuniste, ce au lăsat o cicatrice urîtă pe fața României, dar mai ales o conștiință națională traumatizată.
Domnia-sa ne face părtași la teoretizarea unui interesant experiment desfășurat în America anilor ’60, ce reliefează un parametru al comportamentului, purtînd denumirea de „Sindromul bulgărului de aur”. Potrivit acestuia, „un ins prezentabil, bine îmbrăcat și simpatic, coborând dintr-o limuzină elegantă, se prezintă la ușile cetățenilor și le oferă un bulgăre de aur. Argumentează că el dispune de tot ce-i trebuie, că acel obiect îi prisosește, dar știe că altora le-ar putea fi de mare folos. Nu cere nimic în schimb, însă este privit cu neîncredere de absolut toată lumea. Fiecare subiect abordat se află într-o mare dilemă: pe de o parte ar putea, într-adevăr, să-și satisfacă o mulțime de nevoi mereu amînate cu neașteptatul dar, pe de altă parte nu găsește răspunsul la întrebările: De ce să mi-l dea tocmai mie?; Ce urmărește cu asta?; Cine știe în ce poveste mă va tîrî?
Pînă la urmă, de fiecare dată suspiciunea învinge și cadoul este refuzat. Uneori, în mod brutal. Teoretizarea are în vedere realitatea că toți oferim în viață obiecte, gesturi, sentimente și, de foarte multe ori, acestea toate nu sînt primite din cauza aceleeași suspiciuni. Artistul oferă produsele meseriei sale. Problema care se pune este dacă «bulgărele de aur» oferit conține, într-adevăr, metal nobil sau doar steril. Mai mult, cine hotărăște calitatea bulgărelui?”.
Pornind de la acest citat cu multiple conotații ne vom rezuma, însă, doar la o singură problemă ce reiese de aici, dar de importanță majoră pentru ozonarea spațiului cultural românesc, și anume – încercarea de a elimina o tendință ce tinde să devină periculoasă: ignorarea de către receptorii de cultură nu numai a potențelor, dar și a realizărilor ce privesc actul de cultură. Chiar și cu o ușoară tendință de revoltă ce răbufnește din ele, afirmațiile domnului Gh. Schwartz sînt pe deplin îndreptățite, constituindu-se într-un serios semnal de alarmă pentru toți cei ce trudesc pe tărîmul culturii: „Sînt ignorate (potențele și realizările) atât de către receptorii specializați – cei ce nu se pricep ori nu se obosesc să evalueze calitatea metalului din bulgărele de aur oferit -, cât și de către marea masă de prezumtivi receptori, derutați de prestația jalnică a primilor. Ei nici măcar nu mai sunt în situația dilemei cetățeanului care s-a pomenit în ușă cu tânărul chipeș, ei nici măcar nu au conștiința că ar putea primi un cadou care să le satisfacă mari nevoi. în context, situația culturală a României de ieri se deosebește de cea a României de azi doar prin faptul că, pe vremuri, n-a existat încă un sistem mass-media apt de a justifica el însuși și aurul cel mai pur, înlocuindu-l cu tinichele și sticle strălucitoare, de genul celor oferite de conchistadori băștinașilor pe cale de a fi cuceriți. Asemănarea, ca să nu spun tradiția, constă în lipsa de scrupule a celor ce gestionează direct ori indirect, actul de cultură de la noi”.
într-adevăr, ceea ce se uită deseori este prețuirea însemnătății actului creator, a forței sale instituente de noi valori este aprecierea dinamismului interior al culturii, a ceea ce este viu, prospectiv, susceptibil de înnoire și depășire. Pentru foarte mulți dintre cei care sînt angrenați în vastul domeniu al culturii exigența morală și exigența estetică sînt definitorii pentru actul de creație. Există o permanentă nevoie de aprofundare, de reluare și nuanțare a ideilor ce urmează a fi transmise. Sentimentul urgenței predomină, fiind dat de nevoia de a fi contemporan cu sine, cu înaltele tensiuni ale prezentului și cu incitantele provocări ale viitorului. Apare și exigența sintezei, a dialogului cu marile gînduri ale umanității, cu marile teme ale existenței sale. Mă număr și eu printre cei care s-au apropiat de aceste năzuințe și am îndrăgit deopotrivă pe omul obișnuit, asaltat de cruntele realități, dar și de nostalgii, ca și pe omul extraordinar, asaltat de urgența creației și a cărui energie este pe măsura entuziasmului și optimismului său debordant. Cîți realizează, oare, că în spatele actului de creație se ascund multe, foarte multe ore de muncă asiduă? Se ascund îndoieli și certitudini, căutări și descoperiri, înfrîngeri și bucurii, se cer eforturi de analiză și sinteză pentru conceptualizarea imaginilor percepute și readucerea lor în sfera semantică a cuvîntului. Cred că receptorii de cultură ar trebui să se apropie de cei care au ceva de exprimat, binențeles dacă argumentele folosite au suportul unor idei bune, inovatoare, lăsînd la o parte urzelile de esență machiavelică născute din exacerbarea egoismului, individualismului și intereselor meschine. Ca să conchid, se simte în acest climat cultural lipsa semnalelor din partea celor care se ocupă de cultură, a inevitabilelor, dar așteptatelor polemici benefice actului de creație, lipsa drepturilor la replică, a „războiului ideilor”, a comunicării permanente prin organizarea de dezbateri, simpozioane, conferințe. Se manifestă încă dezinteres față de promovarea unor proiecte care au sorți de izbîndă doar în cazul în care corespund condițiilor impuse și care, uneori, frizează absurdul. Ce ar împiedica, de exemplu, existența într-un superb și dotat cadru natural, ca cel al Slănicului Moldovei, a unui centru cultural? Că nu a dat nici o personalitate marcantă a culturii? Dar rudele lui Labiș, care au locuit ani de zile aici, fiind total ignorate?; ca și toți cei care s-au perindat de-a lungul anilor lăsînd amintiri neșterse, ca Ion Creangă, Veniamin Costache, Costache Conachi, George Enescu, Alexandru Vlahuță și alții; aceștia nu pot fi evocați, reamintiți publicului larg și în afara zonelor de origine? Aceasta ar fi o provocare pe care o lansez. O a doua o îndrept către unele cadre universitare de prestigiu, ca prof. univ. Ioan Dănilă și prof. univ. Liviu Drugus, în vedrea organizării unor întîlniri cu studenții interesați de dezbaterea marilor teme ale existenței umane, de întrebări legitime care pentru istoria scrisă au rămas fără răspuns. Deși sînt sceptic în privința receptării unor semnale clare, rămîn cu speranța – ca formă de ideal fără de care nu pot fi mobilizate resursele volitive și de sensibilitate ale omului în perspectiva devenirii sale. (Romulus Dan BUSNEA) au conștiința că ar putea primi un cadou care să

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!