Cornel CEPARIU
Terorismul internațional este o acțiune extralegală, ceea ce face ca aportul experților în probleme juridice să nu poată avea decît un efect limitat.
Acorduri bilaterale și multilaterale concrete s-ar putea să fie utile într-o oarecare masură. Schimburile internaționale de informații au fost substanțial îmbunătățite după „căderea Berlinului”, rezultatul fiind împiedicarea mai multor atacuri teroriste. În anumite condiții și acțiunile diplomatice discrete, precum emiterea unor avertismente fără a le da publicității, au dat roade. În alte cazuri, publicitatea a fost o armă preventivă eficace! Majoritatea statelor care patronează activități teroriste nu vor ca acest raport de complicitate să devină cunoscut. Ele își reduc cel puțin temporar „contribuțiile” odată ce își dau seama că acțiunile pe care le-au considerat drept foarte promițătoare se pot solda cu un conflict militar ce implică riscuri enorme, în vreme ce singura promisiune este incertitudinea. Din păcate, această cale „falimentară” a fost aleasă mai întîi de Afghanistan și, iată, acum, de Irak.
De aceea, o campanie cu adevărat eficace împotriva terorismului este posibila numai pe baza strategiei promovate pentru întîia oară de teroriștii ruși din secolul XIX și reluată acum de S.U.A. și aliații săi. Obiectivul acestei strategii este „zdrobirea centrului”, cu alte cuvinte, conducătorii țărilor care sprijină terorismul internațional. Dar „zdrobirea centrului” nu este o sarcină ușoară dintr-o seamă de motive. În primul rînd, nu este întotdeauna lesne de dovedit cine poartă răspunderea unui act de terorism. S-ar putea ca țara împotriva căreia a fost îndreptat atacul să nu poată oferi suficiente dovezi concludente, fapt ce resuscitează mișcările pacifiste sau „irită”, așa cum este cazul astăzi, alte țări. Totodată, etalarea unor asemenea dovezi poate însemna adesea dezvăluirea identității unor furnizori de informații infiltrați în conducerea grupurilor teroriste, iar asemenea surse prețioase de informații secrete sînt probabil puține și greu de înlocuit.
În general, țările supuse atacurilor teroriste pot reacționa, individual sau colectiv, în trei moduri. Date fiind inerția regimurilor democratice și dificultățile implicate, reacția firească ar fi condamnarea atacului și evitarea oricărui act primitiv prin intermediul forței. Atîta timp cît atacurile teroriste se petreceau relativ rar, iar numărul victimelor nu era mare, această politică era practicabilă. Dar lipsa represaliilor a fost interpretată drept indiciu al slăbiciunii, ceea ce a facut ca atacurile să devină mai frecvente, iar tributul plătit de țările atacate să crească.
În cazul unei escaladări a terorismului internațional, reacția firească este pedepsirea patronilor terorismului cu aceeași metodă. Așa cum spunea un general american, pentru a prinde un șoarece, ai nevoie de o pisică, nu de un tanc. Dar s-ar putea ca țările cu regimuri democratice să nu dispună de asemenea instrumente feline, cu alte cuvinte, de capacitatea de a întreprinde acțiuni clandestine. Chiar dacă ele dispun de asemenea mijloace, s-ar putea să descopere că folosirea lor implică mari dificultăți, fie deoarece acțiunile de „zdrobirea centrului” sînt mai greu de înfăptuit în țările cu regimuri dictatoriale, cum este și Irakul, fie deoarece persoanele care întreprind acțiuni clandestine în slujba unei țări democratice nu le este permis, de obicei, să ucidă conducători ai unor țări de pe teritoriul cărora pornesc atacurile teroriste. Pînă nu demult, și în cazul S.U.A. asemenea acte erau absolut interzise prin decret prezidențial după căderea guvernului Aliende în Chile.
Ce alte posibilități există? În unele cazuri, inițiativele diplomatice au avut succes într-o oarecare masură, în alte cazuri sancțiunile economice au avut, la rîndul lor, un oarecare efect, dar numai în condițiile unui acord între principalele țări interesate. S-a mai ripostat prin acțiuni surpriză organizate de serviciile secrete, cum a fost celebrul caz al eliberării ostaticilor unui avion al companiei EL AL, deturnat la 2.000 km de Israel, în Uganda.
În lipsa mijloacelor eficace, represaliile iau forma acțiunii militare. Vezi Afganistan, unde a existat un consens obținut prin O.N.U. Dar o asemenea escaladare implică riscuri: este posibil ca oameni nevinovați să fie uciși, iar cei care recurg la represalii sînt acuzați că au creat o noua situație periculoasă. Dacă represaliile urmeaza a fi declanșate mai ales de către o mare putere într-o zonă și așa sensibilă a lumii prin resursele existente acolo, este și cazul Irakului, reacția este, așa cum o dovedesc faptele actuale, o tensionare, o încălzire periculoasă a relațiilor internaționale, un incident local putînd degenera într-un conflict mondial.
Și, totuși, tot faptele o spun, dacă terorismul depășește stadiul de pacoste, o singură aplicare fermă a forței militare s-ar putea să fie suficientă pentru a asigura învățarea lecției.
Irakul va dovedi dacă războinicii caracterizați de scriitorul și expertul militar T. E. Lawrence că „posedă convingerea că armele sînt periculoase în măsura în care fac zgomot” are dreptate.
Și, totuși, iată, o enormă eroare de judecată a pus Irakul în fața unei superputeri. Din nefericire, comportamentul rațional nu a fost dovedit de Irak nici în fața unor presiuni evidente din ultimele luni, provocînd o superputere cum este S.U.A., chiar dacă, din diverse motive, Consiliul de Securitate s-a „spart”, în urma deciziilor luate. Iată, că, din păcate, terorismul se dovedește un pericol ce nu a putut fi redus în lipsa unei cooperări strînse între toate puterile lumii.
La fel ca în cazul unei boli neînsemnate, dar și netratate la timp și eficient, terorismul, după ce a creat efecte neplacute, dar oarecum suportabile, a dovedit ce periculos poate fi dacă a fost ignorat, ce consecințe tulburătoare poate antrena în lume.
Lasă un răspuns