„Timpul petrecut la Bacău a fost un timp de luptă și de dăruire”

Poet și traducător, cu o operă impresionantă, ce i-a adus de timpuriu recunoașterea în plan național, Radu Cârneci a fost legat, vreme de aproape 20 de ani, de destinul cultural al Bacăului. Purtînd cu sine, la 78 de ani, un imens rezervor de memorie, el ne vizitează astăzi orașul. Rafinat, ca om, de spiritul și cultul poeziei, luminat, ca ființă, de cultura pe care a slujit-o și din care s-a înfruptat fără răgaz, Radu Cârneci are, dincolo de mesajul operei sale, multe altele de spus contemporanilor săi. Cel ce a rescris în parafrază „Cântarea cântărilor” și a inventat cuvîntul „dorador” (cuvînt ce esențializează ideea de iubire și exprimarea ei în limba română), e un om de o simplitate dezarmantă, probabil simplitatea celui ce a înțeles rosturile existenței umane, și un om inducînd un sentiment de fericire celor ce se află în preajma sa. Un om lucid totodată, care scrutează lumea din care face parte, lumea noastră.

– Domnule Radu Cârneci, sînteți printre puținii, dacă nu singurul cetățean de onoare al orașului Bacău, care nu locuiește în Bacău. Ce vă leagă de oraș și care este motivul vizitei dumneavoastră aici?
– Am venit invitat de organele de cultură din oraș. Am trăit aproape 20 de ani în Bacău, mi-am creat aici prieteni, o stare de spirit legată de oraș. Am contribuit, împreună cu alți colegi, la realizarea unui climat cultural, începînd din anii ’60, după ce am devenit directorul Casei regionale a creației populare Bacău și apoi președinte al Comitetului regional de Cultură și Artă. În 1964, după eforturi care au durat circa trei ani, am reușit să reînființez revista lui Bacovia și a lui Grigore Tabacaru, „Ateneul cultural”, sub numele de „Ateneu”. Am condus revista timp de opt ani, pînă în 1982, cînd am plecat să lucrez în conducerea Uniunii Scriitorilor, la solicitarea lui Zaharia Stancu.

– Tot dumneavoastră ați reușit să creați și să impuneți, la începutul anilor ’70, tot în Bacău, o importantă manifestare culturală, ce a devenit mai apoi model pentru alți scriitori și intelectuali din țară.
– În 1971, am organizat primul mare festival românesc închinat unui mare poet român, Bacovia, și acesta a fost anul în care Bacovia a revenit triumfător, nu așa cum plecase la București, mîhnit și smerit. Cu acest prilej a fost dezvelită și statuia poetului, o operă cu totul remarcabilă a sculptorului Constantin Popovici. Festivalul, primul de acest fel, a fost, într-adevăr, un exemplu pentru alte regiuni, care au pornit și ele – la Iași, la Cluj și în alte locuri – să realizeze asemenea manifestări dedicate unor mari personalități, mai cu seamă ale literaturii și artei.

– Retrospectiv, cum ați caracteriza perioada în care ați locuit în Bacău?
– Timpul pe care l-am petrecut la Bacău a fost un timp de luptă și de dăruire, un timp rodnic. Numele lui Bacovia s-a dat liceului în care a învățat poetul, s-a dat teatrului, librăriei și tot atunci s-a organizat Casa Memorială „George Bacovia”. A fost un an fast pentru personalitatea marelui poet și pentru mișcarea culturală în general. S-au împlinit cîteva vise ce au servit ca exemplu și altor regiuni. Atunci cînd am înființat revista „Ateneu” la Bacău, Iașul nu avea decît o mică revistă, „Iașul literar”, încît importanții intelectuali, profesori universitari, cercetători, scriitori din Iași, erau colaboratori ai revistei noastre. „Ateneul” s-a impus, prin colaboratorii valoroși din toată țara, ca o revistă națională. Abia după 2-3 ani s-au înființat revistele „Argeș”, „Tomis”, „Astra”… Am fost, într-un fel, purtătorii de steag.

– Sub conducerea dumneavoastră, revista „Ateneu” a impus nume importante ale literaturii române contemporane. Se poate vorbi de o grupare literară, în acea vreme, la Bacău?
– „Ateneul” a reușit să formeze scriitori, să impună scriitori și aș da ca exemplu pe Genoiu, Bălăiță, Sergiu Adam, Vasile Sporici, oameni foarte tineri la data aceea, care au crescut o dată cu revista și care au jucat un rol important în întărirea ei. Eu zic că da, se poate vorbi de o grupare literară. Nu chiar de la început, dar s-a constituit treptat și tare mi-aș dori ca în viitor cineva să teoretizeze și să demonstreze atributele ei, specificul grupării literare „Ateneu”, asemănătoare, din multe puncte de vedere, cu Cercul literar de la Sibiu.

– Poezia, aș spune, trebuie să fie un bun al tuturor, indiferent de vremurile pe care le traversăm. Credeți că tinerii poeți oferă oamenilor ceea ce ei așteaptă de la poezie?
– Întotdeauna noile generații caută să impună un limbaj poetic novator, își susțin principiile. Eu cred că pînă în ’89 s-a continuat cu un lirism pe care noi îl știam, o poezie „tradițională”, de calitate. Tinerii anilor ’80 au adus o înnoire demnă de remarcat. Nu același lucru pot spune, din păcate, despre poeții afirmați după 1989, „nouăzeciști”, „douămiiști”. Părerea mea e că ei vin cu o poezie ciudată și uneori de necitit, în sensul că e lipsită de idei poetice elevate, e atinsă de uscăciune a sentimentului, dar și pentru că e o poezie fără lirism, o poezie a cotidianului nu o dată imund și foarte sexual, care maculează demnitatea poeziei, frumusețea poeziei. Poezia, cred eu, are rolul de a împodobi sufletul omenesc, de a face mai bună, mai demnă, de a aduce mai aproape de Dumnezeu ființa umană. Ultimii zece ani au dat o serie de tineri ce promovează nu intimitatea sufletească, ci intimitatea carnală.

A consemnat Dan PERȘA ani, am reușit să reînființez revista lui Bacovia și a lui Grigore Tabacaru, „Ateneul

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!