Ultima soluție…!

Motto: „Scrisul nostru stînjenește pe unii în planurile și ambițiile lor, lovește violent pe alții în lenea și obișnuințele lor” – Nae Ionescu

Țin să o spun de la început: rîndurile ce urmează nu se vor a fi o pledoarie „pro domo” în favoarea conducerii publicației printre ai cărei colaboratori mă număr încă de la prima sa ediție. O colaborare ce curge firesc, fără imixtiuni sau tentative de inducere a vreunor atitudini. Deci, condeiul îmi este liber și îl folosesc ca atare. Asta, cu atît mai mult cu cît în răstimpul respectiv nu am avut decît o singură întrevedere cu actualul ei director – doamna Nicoleta Bichescu, inițial redactor șef al ziarului. Iată de ce nu risc, cred eu, de a fi suspectat, ori chiar acuzat de obediență, de subiectivism în aprecierile pe care le voi face. Am remarcat, pe întreg acest parcurs, faptul că publicația și responsabilii ei editoriali au susținut o permanentă luptă împotriva corupției, umilinței, minciunii, aroganței, rapacității, ca și nelipsitelor găinării și mîrlănii de tip comunist care se mai manifestă și acum la diferite nivele politice. Curajul de a face opoziție în Bacău este constanta publicației. Asta, mai cu seamă atunci cînd fostul partid de guvernămînt își impunea directivele fără ca vreunul dintre consilierii diverselor partide politice reprezentate în Consiliul Local sau în cel Județean să fie cu adevărat opozanți, deoarece mica – sau marea – ciupeală își găsea motivarea într-o unanimitate de nezdruncinat și demnă de o cauză mai bună. Tocmai de aceea conferința de presă recent organizată de PD Bacău, prin care acest ziar este învinuit că ar fi afirmat, la un moment dat (în timpul „guvernării” Sechelariu) că opoziția a murit la Bacău nu face decît să întărească convingerea – pentru mulți dintre noi – că reprezentanții actualei Puteri nu acceptă să fie criticați, să li se atragă atenția că și ei pot greși. Faptul că și actuala clasă politică, implicit întreaga societate românească, încă mai este tributară comunismului, vechilor metehne, vechilor mentalități ce caracterizau și de care nu va scăpa nici ușor, și nici curînd, mi se pare relevant și definitor. Relevant în acest sens este și următorul fragment dintr-o carte al cărei autor o consideră o mărturie a trecutului său comunist și în care nu viața lui ca ideolog al socialismului contează, ci mecanismele unei doctrine și ale unui sistem social ale căror clișee reprezintă și astăzi imaginea îndoctrinării. Iată ce spune acesta: „Ieri, politicianismul se practica de către oameni neinstruiți, dar experimentați, căliți în școala vieții și mai ales obișnuiți să-și reprime pornirile compromițătoare, să poarte o mască devenită, cu timpul, a doua natură. Astăzi, fac prestație politicianistă persoane instruite – instruite în comunism – dar fără nici o practică, diletanți sadea, catapultați direct dintr-un scaun de catedră sau de birou într-un fotoliu ministerial sau parlamentar, dintr-un modest prezidiu de partid sau de sindicat la un pupitru național, în fața cîtorva camere de televiziune, de la un rol insignifiant de „adezionist”, la unul spectaculos de tribun (…). Politicianismul de azi se mai deosebește de cel de ieri și prin aceea că este orientat în două direcții diametral opuse: spre anticomunism și spre populism. Foarte interesantă această antinomie combinată organic. Pe de o parte (…) accente de stînga se distanțează de comunism, dar promite marea cu sarea mulțimilor. Ruinează tot, dar paralel aruncă întreaga vină asupra celor ce au construit. Pe de altă parte, o dreaptă cu vagi accente de centru sfîșie în bucăți comunismul, gata să ronțăie și oasele vestigiilor sale vii, și totodată blamează neocomunismul puterii din care se înfruptă copios. Acuză nenorocirile aduse de comunism, dar deplînge demolarea moștenirii materiale a acestuia și promite elitelor ce a mai rămas, practicînd un populism graseiat. Primul curent cîștigă alegerile gîdilînd poporul, cel de-al doilea le pierde, dar nu-și poate trăda clientela pentru că în perspectivă i se pare mai sigură și totodată nu-și poate permite să se confunde cu rivalii. Evident, ne-ar trebui politicieni corecți, onești, de bună-credință, în sensul că cel puțin ei să creadă ceea ce spun. Ar fi absurd să le cerem idealuri autentice, noblețe și onoare socială, dar măcar să nu mimeze aceste virtuți. Toți înoată în demagogie, dar sloganurile lor s-au și compromis. Țara are mai mulți politicieni decît oricînd, dar nu se mai poate sprijini pe nici o politică. Iar electoratul, mai rău depolitizat după decembrie 1989, nemaiașteptînd nimic bun de la politicieni, își pune nădejdea doar în Dumnezeu” (Dumitru Popescu – „Eclipsă în cetatea soarelui”).
Deși aceste rînduri au fost scrise la cîțiva ani după evenimentele din decembrie ’89, ele vor dăinui în conștiințele noastre încă mulți ani de-acum încolo. Și pentru a evita înfundarea în vechile mentalități, presa încearcă – și de multe ori chiar reușește să tragă semnale de alarmă față de pericolul prelungirii crizei de confuzie, în opacitatea căreia se ridică tot mai multe non-valori ce încearcă să pună mîna pe pîrghiile mecanismului social. Numai că la mai bine de trei ani de la retragere, legea dreptului la replică – considerată pe drept cuvînt sperietoarea presei, are șanse să fie adoptată, dacă ținem cont că în primă fază s-a votat componența comisiei de mediere. Inițiatorul proiectului legislativ, pe atunci ministru al Apărării, ar fi dorit – pe lîngă instituirea unui tratament preferențial pentru demnitari față de restul „muritorilor” – și ruinarea presei scrise prin prevederea unei amenzi exorbitante. Lucru ce și-l doresc și astăzi mulți dintre politicieni, fie ei chiar și de dreapta. De ce, oare? Răspunsul l-a dat, încă de prin 1932, filozoful și publicistul Nae Ionescu: „Explicața e simplă. Noi, gazetarii, nu inventăm – ci exprimăm. Suntem solidari cu rasa noastră; mai solidari decît mulți alții dintre noi. Simțim doar în noi înșine – prin contactul organic dar și conștient cu această rasă, ritmul și direcția destinelor ei. Simțim și spunem. Nu pentru că o voim, ci pentru că nu putem altfel. Cîntăm cum cîntă pasărea – fără vreun merit deosebit, dar adevărat! E funcțiunea noastră firească, datoria noastră. Vă stingherește ce scriem? Aveți o soluție simplă: strîngeți-ne de gît – dacă puteți. Nu uitați însă că și asta e zadarnic: niciodată un condamnat la moarte nu a scăpat de ștreang oprind ceasornicul care îi arăta înaintarea vremii spre ceasul sortit supliciului”. (Romulus Dan BUSNEA)nită, cu timpul, a doua natură. Astăzi, fac prestație politicianistă pers

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!