Un editor, o ediție

Constantin CĂLIN

Ceea ce frapează, la primul contact cu volumul „Poezii noo/ Alcătuite de I…C…” (Tipografia Moldova, 2005), e faptul că indicațiile privitoare la ediție sînt trecute nu numai pe pagina de titlu, ci și pe copertă. Așa ceva se întîlnește mai rar. Unii îl vor interpreta ca pe un semn de orgoliu. Nici eu n-aș zice că d-l Ioan Nuță, cel care a alcătuit ediția, nu e un om orgolios. I-am fost cîțiva ani coleg de catedră și-i cunosc aproape toată gama reacțiilor. în domeniile sale (dialectologie, istoria limbii literare etc.) are convingeri definitive, absolute. Entuziast în laude, e radical în dezacorduri și intratabil în critici. Trece repede de la o stare la alta: acum rezervat, acum înflăcărat. Tolerant cu studenții și intransigent cu dascălii lor. Prostia reală sau bănuită îi provoacă alergii și-l face să izbucnească în indignări. Orice amănunt greșit e divulgat ca un scandal. Cînd e vorba de aprecieri, nu umblă cu jumătăți de măsură și n-are răbdare pentru „diplomații”. Explodează! Deși un pic cam teatral, „extremismul” său e simpatic. Dacă dai la o parte procentele de capriciu, îi găsești destule justificări. Prima e că d-l Ioan Nuță știe bine ceea ce știe. Părerile sale se fundamentează pe cercetări. A doua e că are un orizont mai larg decît alți lingviști, lucru probat prin cîteva ediții și antologii. Dar îndreptățirea cea mai puternică de a fi categoric i-o dă seriozitatea cu care muncește. Aspiră întotdeauna să fie exhaustiv pe subiectele abordate. O dovedește și acum ca editor al preromanticului Ioan Cantacuzino, un poet de la sfîrșitul secolului al XVIII-lea, al cărui nume și a cărei biografie sînt cunoscute abia de vreo cincizeci de ani.
„Poezii noo/ Alcătuite de I…C…” (Dubăsari, 1792-1796) e al doilea volum de versuri (laice) din literatura română, primul fiind „Cîntece cîmpenești” (1768), de un anonim din Ardeal. „Volum” sună pretențios: e o cărțulie cu 22 de poezii, dintre care 14 (nu 13, cum au tot zis alții, precizează apăsat d-l Nuță) compuneri proprii și prelucrări, iar restul (8, nu 9) traduceri. De altminteri una din caracteristicile epocii e că, spre deosebire de azi, poeții scriu puțin. Ienăchiță Văcărescu scrie (în „Gramatica” din 1787) 8 poezii, apoi încă 7, rămase multă vreme inedite. în total: 15. Alecu, primul său fiu, e autorul unei „condicuțe” cu 26 de poezii în românește, plus cîteva în grecește. Deși la fel de talentat, fratele său, Nicolae, a fost și mai puțin productiv: 8 poezii. Abia nepotul, Iancu, își dă drumul la mînă și scrie peste 200.
Atitudinea lui Ioan Cantacuzino față de poezie e comună cu a aproape tuturor autorilor de dinainte de 1830: nu-i place să fie considerat poet „pă placul multora” („stihurgos pentru gustul lumii”, va zice Alecu Văcărescu), lucru care ar putea să atragă după sine critica, ci doar pentru „petrecere dă vreme”. Simplu: poet în ore libere, nu scriitor.
Ce sînt „poeziile noo”, adică originale? Satire, idile („păstorești” și „grădinărești”), cîntece bahice, fabule. Satira „Omul” vizează trufia, lipsa de moderație, ambițiile, recomandînd „pacea inimii”, evitarea „deșertăciunilor”, „iresurilor” și „minciunilor”, mulțumirea fiecăruia cu rostul și situația pe care le are. Pretențiile de ființă „prea înaltă”, ce binemerită admirație și elogii, sînt anulate în mod ritos: „Să priceapă c-a lui fire/ Este nimic, nimic curat”. Altă satiră, intitulată „Pocitanie”, țintește lăcomia. începe bine: „Un boier dă laviță (sedentar, leneș – n.m.)/ Lacom ca o babiță,/ Porunci pentru cină/ Să-i facă o curcă plină./ O mîncă, crapă, moare”. Intervenția comesenilor cu „gliștir”-ul e ineficientă, așa că, în așteptarea finalului inevitabil, ultimul lui gînd e să înfulece și ce-a mai rămas. Poeziile erotice sînt mai palide decît cele ale Văcăreștilor și ale lui Conachi. Cantacuzino, care la apariția cărțuliei sale avea aproape 40 de ani și era un militar încercat, colonel în armata rusă, pare mai matur sufletește și mai discret decît aceștia. Oftează mai puțin, leșină mai rar, arde mai încet, nu se declară „bolnav pe picere” ș.a.m.d. E și el un „rob” cînd „e dă tot dat la amor”, dar unul mai demn. Felul său de a vorbi despre acesta e ușor condescendent: „Nu știi, psihimu, psihimu, șătrar – i se adresează unui prieten, cu rang boieresc, ca și el -/ Că dulcele amor e și amar/ Că are săgeți foarte venoase (veninoase – n.m.)/ Și multe mîngîieri mincinoase?” („Sfat unui șătrar amorezat ce avea în tot ceasu «psihimu» în gură”). (Grecescul „psihimu” înseamnă „sufletul meu”). „Sfatul” e un fel de glumă cazonă: „Fugi pă coate, frățioare,/ Ochi frumoși să nu te-omoare!” Și alte „denigrări” ale amorului au același ton de badinaj. Iată următoarele versuri din „Cîntec păstoresc”: „Lupu nu-i atît de rău (spune un cioban – n.m.)/ C-Amor cu focul său/ El pune în stare rea/ Vită, om și păsărea”. Dar recunoaște: „Eu a păzi bine/ Nu poci nici pă mine”, nicidecum și turma. Mult mai pregnant e Ioan Cantacuzino în repulsii decît în declarațiile de dragoste. Poezia „Măgulire soții (i) cei pocite” e un șir de insulte brutale, deloc cavalerești: „De n-ai fi soiuasă, ai fi ca-nbăiată;/ …/ De-ai avea țîțițe, n-ai avea nas, ai fi mirodie” (adică ar mirosi frumos, ca o aromă), dar are! Dezgust pe toată linia! Compus cam fără elan, „Cîntec bețivesc” anunță poeziile de acest gen ale lui Pann din „îndreptătorul bețivilor”. Ultima dintre „alcătuirile” originale e „Răsuflare” (cuvînt prin care se înțelege dispoziția spre confesiune), un poem, interesant prin cîteva idei. Una e cea a „neajungerii limbii” (ca să folosesc formula mai sugestivă a lui Ion Budai-Deleanu): „Limba noastră prea puțină” (evident, din cauza neîntrebuințării ei în literatură). Alta, comună cu a „Testamentului” lui Ienăchiță, e că dezvoltarea limbii înseamnă patriotism: „Că scriitori(i) împodobesc/ Limba, patria-și slăvesc”. Pe căi logice, e optimist în privința asta.
Fragmentare, cele mai multe, traducerile au calitatea de a fi primele la noi din autorii (englezul Alexander Pope, de exemplu) spre care își vor îndrepta atenția scriitorii generației următoare. Curios, Cantacuzino nu traduce nimic din ruși: erau Krîlov, Jukovski, Antioh Cantemir. în fine, se cere menționată încercarea de a transpune în versuri „Cîntarea Cîntărilor”. Textul e pe alocuri unduios și sugestiv: „Iată cum simț că vine/ Prea frumosul meu spre mine:/ Sunet, troscot, răpăituri/ Auz pîn munți, pîn păduri,/ Căci el saltă ca un cerb/ Ce-n poftă vinele-i fierb”.
Judecat în ansamblu, Ioan Cantacuzino nu pare să aibă darul improvizației. Fără îndoială, versurile sale sînt „lucrate”, dar îi lipsește dexteritatea, ca să nu zic grația, și nici temperamentul (unul de moralist) nu-l prea ajută. Rezultatele sînt – cum s-a văzut – modeste. însă, în ediție critică, exiguitatea plăcerii estetice e compensată de plăcerea filologică. Notele, variantele, comentariile, glosarul obligă la o paradă de erudiție, pe care d-l Ioan Nuță o execută cu brio, demonstrativ, chiar ostentativ, pentru a-și marca, în maniera sa, contribuțiile. Și fiindcă ostentația e un păcat, îl sancționează ici-colo cîte o greșeală de tipar. Nu mai adaug că ar mai fi mici lucruri de completat sau de discutat.ui fire/ Este nimic, nimic curat”. A

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!